Recviem pentru Tănase (34)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Domnul deputat Magiunescu avea să devină ministru. Pe Aurelian Tufă nu-l interesa la care minister. Ceea ce-l preocupa pe el, acum, la începutul primăverii, era să-l sărbătorească şi pe protagonistul evenimentului şi evenimentul. Dar nu oricum, ci într-un mod care să le rămână tuturor în minte. Tuturor participanţilor, aceştia nefiind prea mulţi, pentru că s-ar fi supărat sărbătoritul însuşi, dacă invita oameni pe care el nu-i avea şi nu-i avusese niciodată la inimă.

La sfârşitul săptămânii, domnul ministru urma să vină acasă. Cum trebuia să fie vorba de-o surpriză, avea să-i spună numai în ultima clipă de petrecerea pusă la cale de prietenii săi cei mai credincioşi. De fapt de el, ceilalţi rămânând să contribuie doar cu prezenţa.
Restaurantul nu oferea discreţia necesară în astfel de împrejurări.

Era mai bine ca petrecerea să se desfăşoare chiar la el acasă. Aceasta era destul de mare. În salonul de la parter, care număra peste o sută de metri pătraţi, încăpeau lejer toţi invitaţii. Mai existau aici o terasă ce da spre livadă şi două grupuri sanitare, astfel încât musafirii să nu se aştepte unul pe altul. În cazul în care îi apuca pe toţi deodată, ceea ce nu putea fi, desigur, posibil, le şedeau încă trei băi la dispoziţie, la primul etaj şi la mansardă.

Cum un ministru nu e fitecine, iar când ministrul este un om din judeţul lor şi omul acesta este cel care le-a făcut lor atât de mult bine, petrecerea în cinstea ministrului nu poate fi una oarecare.

Aurelian Tufă era decis să-i ia maul, în sensul pozitiv al cuvântului, fireşte, iar ca să facă asta trebuia să pună vinuri dintre cele mai rare şi mâncăruri dintre cele mai alese pe masă.
Lucru surprinzător pentru un fost vânzător de pufuleţi şi îngheţată. Şi chiar pentru valahi în general, care n-au, ce, nu e aşa?, aplecare spre fineţurile culinare.

Hop cu mămăliga pe masă şi tradiţionalele sarmale, în care înfigem mândri un ardei iute, căruia i se mai spune prin partea de sud a ţării şi ciuşcă, ţăpuşică sau ţâr, şi credem că i-am dat gata pe străini. Ca să fim siguri de rezultat, le mai trântim în faţă şi câţiva mititei şi un morman de cartofi rumeniţi bine în ulei. Ehe, ce credeau dumnealor, că la noi se mănâncă prost ca la ei acasă? La noi sunt codrii verzi de brazi şi ciorbă de potroace!

Cum de i se năzărise lui Tufă să se îndepărteze de tradiţie? Omul căutase o carte despre vinuri şi citise acolo cum că acestea, unele dintre ele, mai bine zis, au trăsături femeieşti, ca de exemplu Feteasca Neagră, Crăcana, Feteasca regală, Crâmpoşia, Băbeasca, Sghihara, Mustoasa de Maderat. Altele, precum Puterea Ursului, sunt de sex bărbătesc. În toate, dar mai ales în primele, se amestecau mirozne de caprifoi, muşcată, cireşe negre, zmeură, alune, mure, floare de salcâm, de fum de trabuc şi chiar de cafea.

Împărţirea asta îl cam încurcase un pic. A vorbit cu un văr de-al său care era profesor la Agronomia din Bucureşti şi-a ales, i-auzi, un Cabernet Sauvignon - Cuvee Charlotte, zisese ăla -, un riesling cu miros de pepene galben şi piersică albă şi, pentru desert, câteva sticle de Lacrima Cristi.

De la Clubul Diplomaţilor procurase, printr-un intermediar, whisky dintr-un singur malţ, fiindcă se spunea că ăsta ar fi cel mai bun şi chiar era, căci desfăcuse o butelcă şi constatase încântat ce catifelat era la gust, atât de catifelat încât se ducea cu gâtul târâş, fără să bagi de seamă.

Îi ceruse bucătăresei să se documenteze şi să vină c-o listă de propuneri care să-l năucească. Bucătăreasa trecuse pe listă următoarele feluri: muşchi de vită în crustă de verdeaţă şi sos de haşme, raţă la cuptor cu sos picant de mandarine, piure de cartofi cu ulei de trufe, tartă parfait cu ficat de pui, clătite cu somon afumat, curcan la cuptor cu şofran şi varză de Bruxelles cu glazură de ienupăr.

Pe Tufă îl năuciseră toate, dar mai cu seamă ultima, care voia parcă să sublinieze faptul că omul căruia îi era dedicată petrecerea se simţise ca acasă şi avea să se mai simtă şi în capitala Uniunii Europene.
A ales toată lista, la care a adăugat un fel autohton după care ştia că domnul ministru este înnebunit. Pizdulici!




- Aoleo, sărise femeia, pentru asta aranjaţi cu altcineva, domnul Aurelian, că eu...
- Nu e ce crezi, s-a grăbit el s-o lămurească.
- Dar ce?
- Pizdulicile sunt o mâncare de te lingi pe deşte.
- Cred şi eu, zise femeia ruşinată, mai ales dacă sunteţi bărbat în putere, aşa cum sunteţi dumneavoastră.
- E vorba despre articulaţiile de la picioarele din faţă ale vacii. Astea sunt pizdulicile. O carne foarte fragedă şi foarte gustoasă. Acum ai înţeles?

Bucătăreasa a făcut semn că da.
Mai rămăseseră dulciurile. Au convenit să pregătească trufe cu zmeură şi cocos, prăjitură cu cremă de brânză şi clementine glazurate şi îngheţată cu sirop de arţar, la acestea adăugându-se o puzderie de fructe, începând cu ananas, avocado, mango, mere ionatane şi pepene roşu, până la struguri şi smochine confiate.

În privinţa participanţilor a fost mult mai simplu. Erau: el cu nevasta, Sandu Ghionoaie, care îl anunţase c-o să vină cu Tiniţa Ambrozie, dar aflase Marcela Cărămidă şi se împotrivise, mai erau ea, Marcela, Mişu Irod, Ziurel Colivă, Gigi Trandafir - aici procurorul-şef strâmbase din nas, dar Tufă îl liniştise, ai, domne, ce dracu', suntem între noi, nu ne vede nimeni -, apoi Amoraş Subţirelu, Mioara Florescu, comandantul poliţiei judeţene, şeful gărzii financiare, preotul agricol şi cam atâta.

Şi muzica? Se rupseseră destul de tradiţie. Muzica le oferea ocazia să se întoarcă la ea.
Aurelian Tufă l-a tocmit pe Momoc cu ţambalul, acesta urmând să fie acompaniat la vioară de Minică.
Nu se prea potriveau sosul de haşme şi uleiul de trufe cu văităturile ţiganilor. Dar câte nu se potrivesc pe lume şi merg bine mersi înainte?!

Poate că pizdulicile, pe lângă faptul că erau grozav de gustoase, aveau tocmai această menire, să le facă să se potrivească. Ştia el, Tufă, de ce le trecuse pe listă. Doru Magiunescu primise cu plăcere invitaţia. Zisese că în jurul prânzului o să fie acolo. Aşa cum era normal, i se rezervase locul din capul mesei, dar locul acesta, deşi trecuse de ora două, continua să fie gol. Pe primul scaun din stânga şedea Marcela Cărămidă. Sandu Ghionoaie nu putea uita împotrivirea acesteia faţă de venirea Tiniţei Ambrozie şi se aşezase un loc mai încolo, lăsându-l pe Mişu Irod între ei.

După Ghionoaie, veneau la rând Gigi Trandafir, Ziurel Colivă şi preotul agricol. Acesta ceruse locul de la urmă, ca să stea mai aproape de platourile cu mâncare sub care ardeau lămpi de spirt ca să le menţină calde tot timpul şi pe care el avea datoria să le binecuvânteze, la momentul potrivit, desenând deasupra lor o cruce mare cu palma.

De cealaltă parte a mesei, primele două scaune, cele aflate în apropierea viitorului ministru, erau ocupate de Aurelian Tufă şi consoarta sa, Zamfira. În stânga acesteia se aşezase noul prefect, Amoraş Subţirelu, iar după Subţirelu, comandantul poliţiei şi şeful gărzii financiare. Locul din capătul şirului revenise Mioarei Florescu. Ceasul bătuse de trei şi Doru Magiunescu tot nu apăruse. (Va urma)