Recviem pentru Tănase

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un alt fel de roman, în premieră. Alt fel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, „Recviem pentru Tănase” fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în perso­najele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă....

De la subsol, unde se găsea biroul său de inginer la I.G.O., până la etajul unu, unde se afla biroul primarului, n-a avut prea mult de urcat.

Doar vreo douăzeci de trepte. Şi le-a urcat ajutat de rezulta­tul alegerilor, care s-a datorat în mare măsură faptului că votanţii din centru nu prea s-au grăbit la urne, în vreme ce ăia din cartierele mărginaşe au făcut-o, şi ăştia îl ştiau cam toţi pe şeful de la curăţenie, fiindcă aveau ba un frate, ba un nepot, ba un cumnat, ba un văr în subordinea lui, iar domnul Magiunescu ştiuse să nu-i asuprească, ba chiar închisese ochii când vreunul sau vreuna dintre aceştia căzuse în greşeală, şi cam căzuseră că, de, la şcoala mahalalei, de unde veneau, nu-i învăţase nimeni frica de reguli.

Mulţi dintre ei credeau că astea, regulile adică, trebuie să fie ceva în legătură cu regulatul (da, chiar aşa credeau), aşa că îşi băgau repede şi bărbaţii şi femeile ceva în ele, chiar dacă operaţiunea ţinea, judecând logic, doar de putinţa anatomică a primilor.
Dar logica, fandosită cum o ştim cu toţii, a ocolit mereu cartierele Catanga, Broscărie şi Căruţaşi. Democraţia n-a făcut-o însă. Cinste ei!
Şi uite aşa a adunat Doru Magiunescu câteva tomberoane de voturi în plus, măturându-l cu ajutorul lor pe Ilie Plici din scaunul de primar.

Până la Prefectură nu era mult de mers. Doar un drum de trecut. Numai că nu putea să-l treacă singur. Mai cu seamă că nu era pe bază de voturi. Era musai să-l ia cineva de la centru în braţe. Şi l-a luat unul dintre cei cu greutate. Doar cât să-l ducă unde trebuie. Că pe urmă l-a lăsat jos. Adică sus, cât se putea de sus la nivelul unui judeţ de câmpie în care cea mai înaltă formă de relief este prefectul. Tot ăia, vechii moralişti rămaşi în afara jocului, au spus: E prea mare pălăria pentru el.

AI DRACULUI CÂRCOTAŞI!
Prefectul n-a stat degeaba. în primul şi în primul rând s-a străduit să-l convingă pe grangurul de la Bucureşti c-a meritat să-l treacă strada! Ba se ducea el în Capitală burduşit cu argumente. Ba venea omul de la centru să se documenteze la faţa locului. Tipicar rău ăsta. Peria realitatea cu luneta.
Primii care şi-au dat seama de intransigenţa domnului ministru, căci asta era musafirul, ministru, au fost mistreţii din pădurile din nordul judeţului.

CE CREDEŢI CĂ LE-A TRECUT ACESTORA PRIN CAPĂ
Ştim la ce vă gândiţi: că porcii, tocmai pentru că sunt porci, nu au obişnuinţa unei astfel de îndeletniciri! O să vă contrazicem afirmând, deşi n-am participat direct la cele întâmplate, că porcilor, tocmai pentru că sunt porci, le trece deseori câte ceva prin cap. Mai ales atunci când sunt mistreţi. Şi când celui care priveşte prin lunetă nu-i tremură mâna. Iar domnului ministru Daniel Minune nu-i tremura.

Apăsa cu precizie pe trăgaci. Fiu, se ducea glonţul fix în căpăţâna râmătorului. şi dacă se ducea, ceĂ Cui să-i fie milă de faptul că un mistreţ se prăbuşeşte în­sân­gerat în zăpadăĂ Poate doar altui mistreţ. Dar, fiu, se prăbuşeşte şi acesta.
Fiu, fiu, se duce fiu după tată şi mamă după fiu. Nu e timp de milă. în orice caz, nu pentru porci. Mila e doar pentru oameni.

Ministrul Daniel Minune ştie foarte bine toate acestea, aşa că trage fără milă, în timp ce prefectul Doru Magiunescu stă înţepenit în foişor, reprimându-şi cu greu dorinţa de a bate din palme. Priceperea domnului ministru merită aplauze.
Este un spectacol de zile mari.

Dumnezeul porcilor mistreţi, dacă or fi având şi ei vreun Dumnezeu, nu poate face nimic. Daniel Minune e mai puternic decât el.
Fiu, fiu, se umple poteca de leşuri de porci. Zăpada scârţâie sub tălpile gonacilor. Sau poate că nu e zăpada, ci sângele porcilor care plânge icnit în mijlocul pădurii.




Copacii tac. Dacă nu cumva se miră.
Căci n-au văzut nici ei un asemenea spectacol. Dacă vânătorul n-ar continua să tragă, s-ar cuveni să aplaude şi ei împreună cu prefectul.
Întrebarea este: cum să aplaude copacii neavând mâini?

Mai bine! Dacă aveau, poate că-i luau şi pe prefect şi pe vânător la palme.

Mare minune talentul domnului Minune la omorât porci mistreţi! Au umplut două căruţe cu carnea lor însângerată.
Şi s-au dus căruţele, cine ştie unde s-au dus, şi a rămas o dâră de sânge în urma lor, peste care s-a aşternut o nouă zăpadă. Deoarece cam ţipa întruna sângele acesta. Şi pe Dumnezeul porcilor îl durea. S-a rugat de Dumnezeul oamenilor să trimită pe pământ o ninsoare.

Şi Dumnezeul oamenilor a trimis.

Păi da! Era spăimos şi ruşinos ca o muiere în faţa domnului ministru domnul prefect.
Când venea vorba de cei de sub el, Doru Magiunescu schimba tactica fireşte. Acestora le-a dat de la bun început de înţeles că el este Dumnezeul lor. Şi chiar a fost.

Aurelian Tufă recunoştea în faţa propriei conştiinţe, ceea ce în termeni laici poate fi echivalat cu icoana Ador­mi­rii Maicii Domnului, că Doru Ma­giunescu îl alesese pe el din mul­ţi­me şi-l atinsese pe creştet spunând: Din nimic să crească averea acestui om şi să devină, o dată cu trecerea tim­pului, greu de cuprins cu închipuirea.
Şi averea crescuse. O dată cu ea, a crescut şi curiozitatea unora de a o măsura.

Abia când s-au trezit schimbaţi din funcţie, şeful Gărzii financiare şi şeful Poliţiei, mai bine zis foştii, au avut reprezentarea clară a puterii Dumnezeului care îi pedepsise pentru păcatul de a nu-i respecta voinţa.

Şi-o făcuse cu blândeţe. Adică nu-i pocise, nu dăduse zvon în presa centrală sau locală despre presupuse mişmaşuri sau secrete amantlâcuri. Că uite, pe cutare, şi Magiunescu rostea numele unui fost ministru din opoziţie, l-au prins despuiat în timp ce se ţinea de, nu, nu de prostii, de aia a lui proprie de i se mai zice şi..., în fine, se ţinea cu mâna de ea, o freca mai bine zis, ceea ce tot un fel de prostie este, dar şi cât fusese ministru o frecase, nu domne, nu chestia aia, de i se zice..., menta, pe ea o frecase în timp ce..., pe când acum îl împinsese necuratul, că d-aia nu-mi plac mie calculatoarele astea, zici că nu sunt oameni ale dracului, mai ales alea de au un ochi deasupra, cum te prind pe bec, cum te ard, adică se benoclează la tine şi ţin minte ce-au văzut.

Dacă-l vedea cu vreo femeie, n-ar fi prezentat cine ştie ce interes, pe când aşa şi-o făcuse, cum s-ar zice, cu mâna lui, mai mare ruşinea, că nici ăia de au coşuri pe faţă, auzi, să vadă toată ţara ce face un fost ministru cu mâna cu care a semnat ordine ministeriale şi măriri de salarii şi pensii, mai că-ţi vine... Aici prefectul spunea ce-i vine. În ea de viaţă. Nu zicea şi ce, dar se înţelegea de la sine. Cei doi scăpaseră ieftin. Mai marele judeţului îi transfor­mase în proprii lor adjuncţi, cum glumea Ionete, cel cu balonul - nu-l ştiţi? o să aflaţi niţeluş mai încolo despre el şi despre drăcovenia cu care se pregătea de vreun an-doi s-o zbughească de pe pământul acesta într-o lume mai bună.

Alta decât lumea cealaltă, dac-o fi existând aşa ceva. Poţi să ştii, însă?!

Contase, păi sigur că da, şi curajul lui Aurelian de a se înhăma printre primii la jugul economiei de piaţă. Aşa înţelesese el să se folosească de libertate.