Eroul românilor

Iancu îi speria în continuare pe stăpânii fără drept ai Transilvaniei. Aşa înfrânt cum era, ei ştiau că simbolul naţional al românilor încă poate aprinde flăcări primejdioase. Pentru autorităţile de la Viena, Iancu era un veşnic suspect. Pentru români, era un sfânt.

În 1849, fiind la Viena pentru susţinerea drepturilor naţionale, a refuzat să primească o decoraţie imperială, spunând: "Naţiunii să i se dea drepturile promise, atunci voi primi, alcum nu!". Naţiunea română care fusese minţită din nou. În 1852, după ce de nenumărate ori îi ceruse împăratului Franz Iosef să vină în Munţii Moţilor, deşi se ocupă de pregătirea vizitei acestuia, Iancu refuză cu îndârjire să meargă la întâlnirea cu el. La casa din Vidra de Sus, împăratul avea să fie primit doar de bătrânul tată al Crăişorului. Unele voci aveau să spună după aceea că acest refuz al său se prea poate să fi înrăutăţit situaţia românilor din Transilvania.

În toamna lui 1852, Iancu va fi arestat la Alba Iulia, unde fusese atras prin vicleşug. Aici este maltratat şi umilit de un căpitan al imperiului. Suferinţele şi umilinţa de acolo s-au adăugat suferinţelor şi umilinţelor poporului său, pe care le simţea  ca pe o mare greutate pe suflet. Iancu începe să se schimbe. Sănătatea i se zdruncină. Avea să fie eliberat în toamnă, în urma unui proces. Se încerca prevenirea altor revolte ale moţilor, care nu sufereau ca Iancu să fie închis. "Să i se ia soarele." I se stabileşte domiciliu supravegheat în casa unui prieten din Sibiu. În acea perioadă se lucra la cadastrarea munţilor, iar abuzurile funcţiona­rilor imperiului erau nenumărate. Iancu le spunea în continuare oamenilor să nu uite că pădurile, păşunile, pământul sunt ale lor, ale românilor. Multe comune pretind ca Iancu, în calitate de avocat, să le susţină drepturile.

Dar abuzurile continuă: cresc taxele pentru lemne, se înmulţesc înşelătoriile Fiscului cu privire la drepturile asupra pădurilor, măsurătorile pământului nu sunt făcute corect, se trimite armata prin sate, au loc execuţii. În această atmosferă se întoarce Iancu acasă, la Vidra de Sus, în octombrie 1852. Era foarte mâhnit că nu putea să ajute oamenii, era îndurerat de moartea lui Nicolae Bălcescu, marele său prieten. Nu acceptă slujba oferită la Viena sau cea de la Sibiu, şi aceasta fiind o modalitate de a-l îndepărta de ai săi. Rămâne în munţi. Dar pe zi ce trece, Crăişorul Munţilor îşi pierde din puterile sufleteşti şi trupeşti. Cei apropiaţi observă episoade de boală. George Bariţiu îşi dă seama ce se întâmplă cu marele viteaz. Avea halucinaţii că îl urmăresc jandarmii ca să-l aresteze. Nu se mai ocupă de nimic concret. Trăieşte pe lângă casa părintească, pescuieşte, se plimbă, cântă la fluier.

Prietenii adevăraţi nu l-au uitat, îi scriau, dar lui îi era teamă să le răspundă. "Vremea anilor ’60 a însemnat o perioadă mai puţin zbuciumată din viaţa lui Iancu. Cugetul său era mai liniştit, de aceea era blând şi ascultător; lumina minţii mai limpede (...), pute­rile trupului mai depline, cu statura peste mijlocie, puţin aplecat, roşu la faţă, mustaţa lungă, blondă, păr asemenea blond şi retezat", potrivit descrierii din 1865 a lui Aron Densuşianu. Aşa este înfăţişat şi într-un portret din această vreme: fruntea înaltă, ochii melancolici sau chiar trişti ori gânditori, exprimând o linişte lăuntrică, cuprinsă de melancolie şi tristeţe. Îmbrăcămintea îi era simplă, aşa cum purtau minerii din partea locului." (din volumul "Avram Iancu", de  Ştefan Pascu, Editura Meridiane, 1972).

Prietenii îl îndeamnă să se apuce de avocatură, îl chemau la manifestaţiile Astrei din Abrud, în excursii. Participă, dar tristeţea şi durerea lui sunt prea adânc săpate în suflet. "Fluierul său fermecat cântă cu aceeaşi măiestrie doine duioase şi cântece eroice, propriul său marş: Astăzi cu bucurie/ Românilor veniţi,/ Pe Iancu în câmpie/ Cu toţii-l însoţiţi (...)", se arată în aceeaşi lucrare.
Moţii lui îl iubesc şi se uită la el ca la un sfânt. Dar Iancu suferă prea mult. După 1865 începe să se prăbuşească total. Imperiul, trădările, minciunile îl doboară definitiv. Spunea despre el: "Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu, Iancu e mort".

Dovezi de dragoste
"În aceşti ani, când sufletul său se frânse şi mintea i se aburise, Iancu rătăcea, cântând din fluier, cu o rară măiestrie, doine de jale, co­lindând munţii, care odinioară, sub comanda sa, răsunară de strigăte de vitejie (...). Oamenii se adunau în jurul lui şi-l ascultau în tăcere, cu o pietate solemnă, mai ales când doinea din fluier şi din gură o doină alcătuită de el şi care vorbea despre el: Frunză lată de pe baltă/ Fostu-mi-a şi bine-odată,/ Dar s-a-ntors frunza pe tău/ Şi-am ajuns la tâta rău."

Umbla mai mult prin Ţara Zarandului. Îi plăceau oamenii de acolo: "Câtă lume am umblat, ţară mai bună, mai bogată şi oameni mai primitori ca în Ţara Zarandului n-am văzut". Acolo era administraţie românească, mulţi prieteni de ai săi, tovarăşi de luptă, care îl admirau, îl iubeau şi îl ajutau. "Aici (...) asistă la reînhumarea osemintelor bravului prefect Ioan Buteanu, viteazul său prieten. Erau de faţă foştii prefecţi şi tovarăşi credincioşi ai lui Iancu, Axente, Balint, sosise şi Bariţiu de la Sibiu, se adunară fruntaşii din Zarand şi Arad, se strânseră mulţi moţi şi crişeni (...). Iancu este aclamat, este chemat la tribună, ca să fie văzut. Au fost ultimele dovezi de dragoste pe care Iancu le-a primit cât era în viaţă."

Boala înaintează, stă prin spitale. Apoi, la 10 septembrie 1872, pe prispa brutarului Ion Stupină din Baia de Criş, cu fluierul lângă el, Iancu se stinge. Fruntaşii români, cu toate riscurile, îl declară "mort al naţiunii" şi îi fac funeralii naţionale. Munţii răsunau de jale.  Oameni din toate părţile lor au început să vină pe jos, călare, cu căruţa. L-au înmormântat la 13 septembrie în cimitirul din Ţebea, aşa cum şi-a dorit, la umbra gorunului lui Horea.

"Brazii şi stejarii plâng şi suspină munţii, căci a murit decoarea (podoaba), mândria lor Iancu; îl plâng muntenii, nedespărţiţii săi soţi de arme, cu care adeseori, în umbrele munţilor, ţinea sfaturi de bătălie şi dimpreună cu ei se bucura pentru succesele armelor (...). Îl plâng Ardealul, scumpa sa patrie, şi poporul român, pentru al cărui nume, libertate şi existenţă a purtat spada română şi a băgat frică şi respect în oasele boierilor şi ale negrilor duşmani; şi naţiunea întreagă, de la mare până în munţi, este în doliu şi varsă lacrimi la scumpul sicriu", scria Ziarul Fe­deraţiunea.

"Când porniră spre groapă şi norodul se închegă în rânduri patru (...), cortegiul funerar fu atât de lung, încât capul cortegiului cu prapori ajunsese la cimitirul din Ţebea, iar sfârşitul lui era în curtea caselor lui Simionaşiu, în Baia de Criş." Cortegiul funerar era însoţit de un taraf care intona Marşul lui Iancu şi cântece naţionale. Poporul adunat a plâns în hohote. "Avocatul Gheorghe Secula (...) a înfăţişat viaţa eroului subliniind o idee atât de scumpă mortului naţiunii: "Mai curând ori mai târziu, dar sigur, va veni ora când ideea de libertate naţională va reuşi, mândră şi triumfătoare". (din volumul "Avram Iancu", de Ştefan Pascu, Editura Meridiane, 1972).

A fost depus în pământ în salve de tun. Pe crucea sa scria simplu: "Avram Iancu, advocat, prefectul Legiunii Gemina româneşti în anii 1848- 9- 1872". În protocolul morţilor din comuna natală, Vidra de Sus, moartea sa este înregistrată aşa: "Avram Iancu Eroul Românilor". Se sfârşise la doar 48 de ani.

Testamentul
"Ultima mea voinţă! Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc, dar şi hotărât dispun ca după moartea mea toată averea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Naţiunii mele Câmpeni, 20 Decemvrie 1850".

Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - Avram Iancu