Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru ca o persoană să fie trecută în calendarul bisericesc trebuie să fie respectată o anumită procedură, bazată pe canoane şi tradiţie. La întrebările privind procesul de canonizare a răspuns preotul profesor doctor Nicolae Necula, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Jurnalul Naţional: Ce înseamnă canonizarea unui sfânt?
Pr. prof. Nicolae Necula: Canonizarea este un act foarte important pe care îl săvârşeşte biserica, de trecere a persoanelor cu viaţă îmbunătăţită în rândul sfinţilor. Cuvântul vine de la "canon", care are o mulţime de sensuri printre care şi acela de listă sau catalog. Canonizarea înseamnă înscrierea cuiva în acest catalog al sfinţilor. Încă din vechime, de la începuturile creştinismului, bisericile locale scriau în liste sfinţii lor, locali, cu timpul aceşti sfinţi au fost veneraţi în toate bisericile, devenind sfinţi ai întregii biserici. La început, în aceste liste sau canoane de sfinţi se treceau martirii sau cei care mureau pentru Hristos în persecuţii pentru mărturisirea credinţei. Listele au purtat numele de "Martirologii". După aceea s-a generalizat la "Sinaxar", care cuprinde viaţa unui sfânt, după aceea la "Minologii", care înseamnă viaţa sfinţilor dintr-o lună, şi toate cărţile, dicţionarele, colecţiile acestea despre vieţile sfinţilor.
Condiţiile de fond
Care sunt regulile canonizării?
Pentru ca o persoană să fie trecută în rândul sfinţilor trebuie ca acea persoană să fi mărturisit credinţa cea adevărată în Hristos, ortodoxă. Apoi, acea persoană să fi mărturisit pe Hristos cu orice preţ, dacă a fost cazul, chiar cu preţul vieţii. În al treilea rând, se adaugă moralitatea ireproşabilă, dovedită prin viaţă deosebită, plină de sfinţenie. Apoi se adaugă câteva lucruri prin care se vede că Dumnezeu preamăreşte aceste virtuţi ale persoanei respective: darul de a face minuni, neputrezirea trupului, adică rămânerea trupului sub formă de moaşte. La condiţiile menţionate putem adăuga mirosul de bună mireasmă pe care îl răspândeşte corpul celui care nu a putrezit.
Apărarea credinţei, calitate de sfânt
Marea majoritate a domnitorilor canonizaţi în biserica noastră, dar şi în cea cea rusă, bulgară şi sârbă a apărat credinţa împotriva celor de alt neam şi, mai ales, de altă credinţă, islamul. Şi aceasta este o calitate ce recomandă la canonizare. Apoi, ceea ce este esenţial la trupurile neputrezite este ca ele să facă minuni pentru a fi considerate moaşte de sfinţi. Trebuie să fie înregistrate cazuri de minuni mari, o înviere din morţi, o tămăduire dintr-o boală incurabilă.
Care este procedura de canonizare?
Există un întreg ritual în ceea ce priveşte canonizarea. Aceasta se produce după ce se înregistrează o evlavie populară, lumea îşi creează o imagine despre acel om, ştie că a dus o viaţă sfântă, a fost un om curat sufleteşte, că a făcut nişte lucruri minunate în viaţă, creându-se un adevărat cult, o evlavie deosebită. Dar biserica trebuie să verifice îndeplinirea tuturor acelor condiţii de fond de care aminteam. Cineva, de regulă un ierarh, face propunerea de canonizare, Sfântul Sinod instituie o comisie specială, se cercetează viaţa celui propus să fie trecut în rândul sfinţilor, se cercetează toate condiţiile de fond, după aceea se aprobă sau nu ca el să fie canonizat. Dacă se aprobă canonizarea, atunci se întocmeşte slujba acelui sfânt, acatistul, se pictează icoana, toate cu aprobarea bisericii. După ce se încheie toată această cercetare se face un act de proclamare de către Sfântul Sinod, un Tomos sinodal, după aceea se aduc osemintele dacă au rămas, se spală şi se ung cu sfântul mir, se face o ultimă slujbă de pomenire, după aceea, împreună cu osemintele, se aduce icoana sa pictată în biserică, se săvârşeşte privegherea cu o seară înainte, se face liturghia solemnă în duminica sau sărbătoarea în care se face proclamarea canonizării, se citeşte actul sinodal, deci se proclamă canonizarea. Se publică tomosul sinodal, se înştiinţează şi alte biserici orotodoxe despre existenţa noului sfânt. Nu este obligatoriu ca aceste biserici să-l treacă în calendare, dar de obicei îl trec. Dacă o biserică s-a pronunţat, se consideră că s-a pronunţat corect. Ziua de prăznuire se alege a fi data la care a murit sfântul respectiv.
În timpurile noastre se mai nasc sfinţi?
Biserica este o Cinzecime care odrăsleşte mereu sfinţi. Sfinţenia nu ţine cont de clasa socială, de oameni mai mult sau mai puţin culţi, de starea politică, ci de posibilitatea de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu. Pot exista şi în zilele noastre sfinţi. Atât timp cât putem crede în Mântuitorul Iisus Hristos, în învăţătura lui şi trăim credinţa dreaptă putem crede că există şi oameni care duc o viaţă demnă de numele de sfânt. Suntem o biserică veche de 2.000 de ani, o biserică născută o dată cu poporul român şi poate de aceea şi sentimentul religios este atât de puternic. Şi este de aşteptat ca din neamul nostru să se mai ridice sfinţi.
Fie că-i descoperim pe cei din trecut pe care n-am reuşit încă să-i trecem în rândul sfinţilor, fie pe alţii care trăiesc printre noi. Dar important este să treacă în viaţa cealaltă. Noi nu canonizăm niciodată pe cineva care este în viaţă, pentru că omul poate păcătui şi în ultima clipă a vieţii lui. (Daniela Şontică)
Nu orice trup neputrezit e sfânt
Despre neputrezirea trupurilor, părintele profesor Nicolae Necula a atras atenţia: "Găsirea unui trup neputrezit nu înseamnă neapărat că este un atribut al sfinţeniei. În primul rând, trupul acela poate fi găsit neputrezit ca urmare a unui blestem, se şi citeşte rugăciunea de dezlegare de blestem dacă se întâmplă să se găsească un astfel de trup. Nu este niciodată o grabă în canonizarea unei persoane tocmai pentru a nu greşi cumva. În momentul în care am declarat pe cineva sfânt trebuie să fim convinşi că respectivul merită această calitate. Nu trebuie să ne jucăm de-a canonizarea".
Canonizarea se face uneori după secole
"Condiţiile absolut necesare sunt: dreapta credinţă, sfinţenia vieţii şi mărturisirea credinţei, cu preţul vieţii dacă este posibil şi dacă este cazul", a spus preot profesor doctor Nicolae Necula, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. "Ceea ce trebuie să avem în vedere absolut obligatoriu este faptul că numai Sfântul Sinod declară canonizarea sfinţilor pentru că este un act de mare responsabilitate şi autoritate. A spune despre cineva că este sfânt, a-l proclama sfânt nu este un lucru simplu. De aceea se aşteaptă uneori ani de zile. De exemplu, la noi, în cazul canonizărilor recent făcute, s-a aşteptat sute de ani. Este cazul lui Ştefan cel Mare, care avea un cult imediat după moarte şi care a persistat atâtea sute de ani. Biserica a considerat abia după 500 de ani că el trebuie trecut în rândul sfinţilor ca mare apărător al credinţei ortodoxe. Marea lui calitate este că, asemenea lui Constantin cel Mare, a fost un mare apărător şi luptător pentru creştinătatea ortodoxă", a adăugat părintele decan, subliniind că, deşi unii domnitori au putut să mai săvârşească unele greşeli, apărarea credinţei neamului, ctitoria de biserici şi mănăstiri îi pot recomanda la sfinţenie.
Sfinţenia se arată miraculos
Deshumarea care se face la şapte ani nu este ceva obligatoriu, ba chiar, spune părintele decan, nu ar trebui să o facem
"Sfinţenia unui om se arată în mod minunat. Să ne gândim că aşa s-a întâmplat cu Sfânta Cuvioasă Parascheva, cu Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou şi cu alţii. Deshumarea la şapte ani nu este o practică creştină corectă. Un trup de creştin se înmormântează pentru totdeauna. Mi-aduc aminte de când eram copil, cum că preotul spunea: «Se pecetluieşte mormântul acesta până la a doua venire a lui Hristos»".
Citiţi toate articolele din Ediţia de colecţie - Sfinţii români
Citește pe Antena3.ro
