"Calauzele" Vietii de Apoi

Toate religiile lumii afirma ca viata continua, intr-un fel sau altul, si dupa moarte. Unele au chiar si Carti ale mortilor, adevarate manuale, cu instructiuni clare, prin care cei plecati din lumea noastra sunt invatati cum sa parcurga caile vesnice ale Vietii de Apoi.

INSTRUCTIUNI PENTRU ZEU. In Egiptul antic, faraonul era considerat zeu inca din timpul vietii. Totusi, el atingea cu adevarat starea de eterna divinitate abia dupa moarte. Si asta deoarece, pentru egipteni, viata de dupa moarte era o certitudine. Pana la atingerea rangului de zeu adevarat, sufletul faraonului mort avea insa de parcurs un drum greu, presarat cu piedici si capcane. Pentru a le depasi, el trebuia ajutat, printr-un veritabil instructaj post-mortem. Sprijinul ii era acordat prin intermediul unor texte speciale, scrise, la inceput, pe peretii camerelor funerare, iar mai tarziu, chiar in interiorul sarcofagului. De-a lungul istoriei, in Egipt au functionat mai multe astfel de ghiduri, absolut necesare pentru atingerea vietii vesnice. Primele au fost Textele piramidelor, pictate, in mileniul lll i.Hr. pe peretii din interiorul piramidelor. Ele contineau referiri concrete la situatiile pe care sufletul trebuia sa le rezolve pe lumea cealalta, inainte ca cerurile sa se deschida, iar el sa se poata alatura lui Ra, zeul suprem. Mai tarziu, rolul de ghid al Lumii de Apoi a fost preluat, sau doar completat, de Textele Piramidelor si Cartea Mortilor. Descoperite de arheologi, fiecare dintre acestea s-au dovedit a fi adevarate enciclopedii care descriu, in amanunt, subtilitatile si profunzimea gandirii Egiptului antic.

ECRANUL MINTII. Budismul tibetan este creatorul si beneficiarul unuia dintre cele mai celebre, dar si mai stranii seturi de instructiuni privitoare la viata post-mortem: Bardo Todol - Cartea Tibetana a Mortilor. Toti budistii cred ca viata noastra este o simpla iluzie, cauzata de necunoasterea adevaratei naturi a fiintei umane, dar si a Universului. Preluand si dezvoltand aceasta credinta, misticii tibetani au descoperit ca sufletele mortilor sunt pe receptie, timp de inca 49 de zile si nopti dupa oprirea inimii. Conform credintei lor, acesta este si timpul real petrecut de suflet in Lumea Cealalta, lume la fel de iluzorie ca si cea in care traim. Aparitiile, monstruoase in cele mai multe cazuri, cu care se confrunta sufletul defunctului, sunt produse de propria-i constiinta, ca raspuns de timpul feed-back la faptele, la fel de iluzorii, savarsite in viata terestra. Desi aparent scurta, aceasta este o perioada cumplita care, perceputa la scara subiectiva, poate parea ca dureaza sute sau mii de ani. Tibetanii mai cred ca, in primele momente de dupa moarte, defunctul nici macar nu-si da seama ca nu mai apartine lumii pe care abia a parasit-o. Sunt momente de uluiala in care omul obisnuit vrea sa comunice cu familia sa, careia incearca, zadarnic, sa-i spuna ca este acolo, ca nimic nu s-a schimbat. Abia intr-un tarziu, deznadajduit, isi da seama ce s-a petrecut cu el si devine cu adevarat constient de drumul pe care il are de parcurs. O data cu aceasta constientizare, pe ecranul mintii sale incep sa ruleze viziunile Lumii de Dincolo. Pentru initiatii care in viata terestra au dobandit un inalt nivel spiritual, perioada ce urmeaza este una de gratie, in care sufletul lor se poate contopi cu Lumina Clara Primordiala (Chikhai Bardo) si poate atinge Nirvana. Pentru restul muritorilor, este prima veriga a unui lant de viziuni, in care lumina devine din ce in ce mai inchisa si apasatoare. Fiecare reflecta nivelul evolutiei sale spirituale, iar ultima corespunde lumii si calitatii umane pe care sufletul defunctului o va dobandi dupa reincarnare. Aici intervine si rolul de ghid post-mortem, indeplinit de litania Bardo Todol. Timp de 49 de zile si nopti, lama - calugarul care il conduce prin labirintul viziunilor ce populeaza lumea mortilor, citeste la capul defunctului, iar dupa funeralii, in fata unei imagini a acestuia, versetele referitoare la fiecare viziune si la atitudinea corespunzatoare, pe care ar trebui sa o adopte. La sfarsitul acestui interval se considera ca sufletul a parcurs intregul drum, alegandu-si matricea, uterul viitoarei sale mame, care il va aduce din nou in lume, sub forma unui nou-nascut care nu-si mai aminteste nimic din viata anterioara. Spre deosebire de egipteni, pentru tibetani, dupa moarte, trupul de carne devine o haina veche, uzata si inutila care, nemaifiind de folos, este arsa ori este dusa in locuri speciale, unde este lasata prada pasarilor cerului.

In fiece moment vei fi intr-o lumina cenusie, crepusculara. Nu te lasa inspaimantat, este doar propria ta iluzie. Un zid dens de groaza teribila se va tese in fata ta si din el vor razbate urlete infricosatoare: loveste-l, sfasie-l, ucide-l. Nu te speria! Nimeni nu-ti poate face nimic, pentru ca deja esti mort - Bardo Todol

BUHUHUUU... - EDITORIAL de Valentin Zaschievici

Recensamantul fantomelor! Nu s-a facut pana acum, nu-i asa? Ce realizare demna de Guinness Book, daca ar izbuti cineva sa numere populatia nevie, dar activa, a Romaniei! Noi, aici, ne-am propus sa adunam laolalta, fara pretentii de exhaustivitate, prezentele fantomatice care misuna prin diverse colturi ale tarii. Unele se zbenguie, rautacioase, tulburand comunitati intregi. Altele, statornice locurilor pe care le-au indragit pe cand erau in viata, le imbogatesc cu rasuflarea lor parfumata. In fine, mai sunt suflete care penduleaza intre lumi, adevarati postasi invocati pana la exces de initiatii in spiritism. Sa nu le invidiem, ca e nasol tare sa munceasca vesnic, fara concediu. Daca orasenii cocheteaza cu spiritele in saloane, la lumina lumanarilor, taranii au inca de furca, precum in Evul Mediu timpuriu, cu moroi suparati, care trebuie pusi la respect. Operatiune macabra, din care iese mototolit cadavrul vreunui consatean banuit ca n-are astampar sub lespede. Cadavrul nu protesteaza, saracul, dar practicile barbare starnesc indignarea europenilor, care admit faza cu tepusa si ciocanul de lemn doar in filmele de la miezul noptii, nu si la buletinele de stiri. In fine, noi va explicam cum sa scapati, altfel decat consultand psihiatrul, de duhurile care va bantuie. Si va indicam chiar un teren de fotbal, nu departe de Bucuresti, unde puteti trage o miuta cu stafia ditamai boierului, grozav de sprinten in caftan si cu sabia zornaind pe gazon. Poftiti, infruptati-va din povestile culese pentru voi si apoi... somn usor!

EGIPTUL ETERN

In Egiptul antic, piramidele si mumificarea mortilor au reprezentat, timp de cateva mii de ani, o garantie sigura a continuarii vietii de dupa moarte. Ritualuri complexe, in jurul carora se centra cea mai mare parte a vietii spirituale a egiptenilor, asigurau defunctilor dobandirea vietii vesnice. O viata speciala, prin care oamenii patrundeau in lumea zeilor atotputernici, devenind egalii lor in eternitate. La inceput, drumul catre aceasta tinta suprema era rezervat doar faraonilor. Cu timpul, Calea Eternitatii a devenit accesibila si restului egiptenilor. Era un drum deosebit de dificil, presarat cu pericole si capcane subtile, care nu putea fi parcurs decat daca defunctul respecta, in amanunt, toate instructiunile cuprinse in ghidurile speciale care, adunate la un loc, se numesc Cartea Mortilor Egipteni.

VISATORII TIBETULUI

Aparut in India, in sec. V i.Hr., budismul a adus cu sine o alta viziune asupra vietii si a mortii. Rasadita in Tibet, aceasta religie a produs cel a mai spectaculos si complex ghid al vietii de dupa moarte: Bardo Todol - Cartea Tibetana a Mortilor. Contrar credintelor egiptene, pentru subtilii visatori care au fost tibetanii, drumul parcurs de sufletul defunctului nu se sfarsea in tinuturile zeilor nemuritori. Tinta finala, extrem de greu de atins, era Nirvana, linistea suprema, dincolo de care nu mai exista obligatia revenirii in lumea materiala. Daca aceasta tinta nu-i era accesibila, defunctul putea sa nadajduiasca macar la nasterea intr-o familie mai buna. Instructiunile post-mortem erau citite la urechea celui care, desi plecat din lume, avea totusi posibilitatea sa le auda si sa le respecte intocmai.

INDRUMARUL MORTILOR ROMANI

Deosebit de complex, ritualul funerar al romanilor contine anumite episoade care, printre multe alte functii, o au si pe aceea de a instrui sufletul plecat pe drumul catre Lumea de Apoi. Fara ca ele sa stie acest lucru, cele care indeplinesc, la noi, rolul asumat in Tibet de catre calugarii lama sunt bocitoarele. Alaturi de exprimarea jalei si a disperarii provocate familiei si comunitatii de plecarea defunctului, bocitoarele interpreteaza si cateva cantece funebre, care contin indicatii adresate mortului. La fel ca in Egiptul antic ori in Tibet, in cursul ritualului funerar al romanilor se presupune ca mortul are inca putinta de a auzi indicatiile transmise pentru a-l ajuta sa parcurga ultimul drum. Prin intermediul acestor indicatii, sufletul raposatului este ajutat sa strabata caile intortocheate ale unei geografii spirituale oculte, care separa lumea celor vii de Lumea de Dincolo. Drumul pe care sufletul il are de parcurs este marcat de cele sapte Vami ce trebuie depasite inainte de a ajunge la puntea, extrem de ingusta, care separa cele doua lumi. Pana acolo, el are insa de trecut Codrul cel mare/ce lumina n-are/ Codrul cela des/Intri, nu mai iesi, poteci si carari necunoscute, si ape revarsate. Pentru a le depasi, sufletul defunctului este sfatuit sa accepte prietenia anumitor animale pe care le va intalni in drumul sau. Cel mai des pomenite sunt lupul, vulpea, vidra si uneori calul si cerbul. La un moment dat, pe acest drum, sufletul intalneste O zana batrana/ cu condeiu-n mana care Sade si scrie si, in acelasi timp, ii cearta pe cei care au intarziat la intalnirea cu ea. Dar cea mai importanta atentionare pe care o primeste sufletul mortului este cea referitoare la numeroasele bifurcatii ale drumului sau. Si, de fiecare data, el este sfatuit sa o apuce doar pe calea din dreapta, fiindu-i absolut interzisa calea stanga: Tine, draga suflete/Drumul inainte/ Pana vei ajunge/ Unde se infrange/ Drumul jumatate/ Ce locuri desparte/ Acolo sa stai/ Si sama s-o iai/ (...) /Si spre stanga sa nu-mi dai/ Caci in partea stanga/ E calea cea stramba/ Stramba si-astupata/ Cu lacrimi udata. In acelasi mod, sufletul mai este atentionat ca, ajuns catre capatul calatoriei, va intalni un mar imens, imagine a arborelui cosmic, la poalele caruia este O lina fantana. El este sfatuit sa bea din apa acelei fantani: Sufletul din apa bea/ Si el lumea o uita. Astfel, odata pierduta amintirea despre lumea din care a plecat, sufletului nu-i mai ramane decat sa se roage Maicii Domnului sa il primeasca in Rai.