E la nave vá?

Cu un capitan de vas la carma si un pasionat automobilist in sala masinilor, tarisoara a mai luat-o o data din loc, ridicand pavilionul posttranzitiei. De unde vine, spre ce se-ndreapta? S-au perindat guvernele si chiar regimurile - cum inexact, de fapt, ne-am imaginat, am avut parte de programe si strategii, de noi inceputuri. Eternul si fascinantul esec economic surade insa la toate intersectiile tranzitiei. Ne putem intreba, incercand sa uitam in mod deliberat determinarile politice, de ce nu functioneaza in Romania ceea ce, punand probleme similare, a fost rezolvat in alte parti? Ce ar trebui facut pentru ca temuta comisie europeana si cetateanul roman obisnuit sa afle intr-o buna zi, in acelasi timp, ca economia de piata nu este doar functionala, ci si ca nu mai este similara cu saracia? Cat dureaza asteptarea? Exista doar praguri si etape critice sau obstacole fatale pe calea dezvoltarii? Sunt guvernantii singurii sau cei mai importanti decidenti ai iesirii din saracie? Ne pot scoate din stagnare doar occidentul, apartenenta la UE si NATO sau avem in retorica prooccidentala intonata in canon de un guvern dupa celalalt doar alibiul, tot mai transparent, al neputintei gasirii solutiilor interne?

Romania a avut o economie deformata sub comunismul ceausist, in care inapoierea tehnologica si demoralizarea muncii devenisera cel mai important capital. Un capital contraproductiv desigur, la care s-au adaugat, dupa 1989, pe plan politic si psihologic, doua tendinte contradictorii, la fel de nimicitoare; un aventurism economic de piata practicat de diletanti si farseuri si un spirit nationalist-izolationist de profunzime, in continuarea unei traditii istorice mai indelungate, potrivit careia afacerile interne, oricat de proaste, trebuie protejate in fata deschiderii prea riscante spre exterior.

In climatul dezagregarii materiale si morale din ultimii ani ai ceausismului, coruptia si imoralitatea, inselarea si autoinselarea, in numele pastrarii unor false aparente, au deasavarsit catastrofa. Politicienii postdecembristi au gestionat asadar o masa succesorala dezastruoasa. Au facut-o mai bine sau mai rau, pastrand insa datele unui model esuat, in care increderea, cinstea, responsabilitatea, deschiderea cu sinceritate spre noi experiente, iesirea din paradigma nationalist-autarhica au fost mimate si, in fond, ignorate.

Interesele de putere au prevalat, nu interesele de elucidare si vindecare a unor rani profunde si vechi. Cand presedintii si prim-ministrii Romaniei ultimilor ani au declarat ca se lupta cu o mostenire catastrofala, ei aveau dreptate. Problema a fost insa ca, in realitate, ei au fost beneficiarii, si nu lichidatorii acestei mosteniri.

Privatizarea, ca forma a innoirii si deschiderii, a fost mereu un fel de mare interioara nenevigabila, sufocata de plancton si emanatiile nocive ale etatismului.

Cea mai mare parte a capitalului social s-a aflat in ultimii ani in mainile statului. In toate celelalte state din zona, inlcusiv Bulgaria, s-a privatizat mai repede si mai mult. La noi, politicile economice au fost subordonate modelului etatist-nationalist si intereselor conservarii puterii de catre personalul politic predemocratic.

Un astfel de sistem inchis incurajeaza coruptia si transforma celelalte puteri ale statului, in afara celei executive, in instrumente, nu in scopuri. Investitorii straini cunosc dificultatile normale ale unei economii de piata in tranzitie. Ei risca pana la un punct si accepta sa piarda, chiar, in anumite limite. Ceea ce nu pot accepta insa este un intreg cult al coruptiei, care-si autoreproduce efectele importiva performantei, cu concursul obligatoriu al victimelor. Ideea ca justitia nu va interveni promt si corect in cazul unei ilegalitati ii preocupa mereu pe investitorii straini din Romania si este cea mai importanta frana in calea progresului, indiferent de facilitati fiscale sau perspectiva castigului. Amatorismul a jucat de asemenea un rol important in cronicizarea problemelor economice. Un exemplu periferic, dar relevant. Cu ani in urma, guvernele plateau cu bani multi firme straine semianonime pentru a face reclama economiei romanesti in presa internationala. Vechile relatii ale securitatii, reciclata in agentura economica a capitalismului, faceau ca aceste firme de consultanta sa fie aceleasi care se ocupau mai demult de afacerile lui Ceausescu sau de tari sud-americane reputate prin mafiotism. O astfel de reclama s-a transformat in antireclama.

O problema in calea dezvoltarii tine asadar de comunicare. Nici un presedinte sau un prim-ministru roman n-a convins electoratul ca trebuie sa faca sacrificii-limitate in timp, urmate de beneficii, numite si chiar programate. Au dominat fie entuziasmul demagogic, fie tehnicismul steril, atunci cand n-a fost vorba doar de egoism si afacerism. Elitele tari au urmat apoi calea neamestecului in afacerile politice interne - conform unei vechi traditii, criticand sau aderand plenar, si la fel de neconstructiv, de fiecare data.

Lipsa dialogului intre guvernanti si opozitie, pe de-o parte, elitele umanist-tehnice, pe de alta, si societatea prinsa in chingile unui vid ideologic, in sens larg, ostil efortului colectiv perseverent - este o alta cauza a impasului romanesc. Inceputul acestei noi guvernari, in care au fost inclusi si reprezentanti ai societatii civile, in timp ce presedintele si chiar primul-ministru sunt mai degraba atipici, poate fi o noua promisiune. Marile asteptari ale anului l996 nu s-au mai repetat in patetism si false reprezentari. Poate nu se va repeta nici esecul.