Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Prețul? Ne va elucida (sper) cercetătoarea Elaine Lin Hering, autoarea studiului „Renunță la tăcere” (Editura Lifestyle, 2024).
„Pe lângă întrebarea dacă am spus lucrurile atât de clar pe cât avem nevoie sau pe cât intenționăm, mai există și o alta, mai importantă: am spus cu adevărat aceste lucruri chiar persoanei respective? Când suntem supărați de ceva, avem tendința de a ne confesa persoanelor în care avem încredere. Fierbem la foc mic din cauza problemei respective. Ne măcinăm în tăcere. Uneori, analizăm și reanalizăm situația. Dar dificultatea în ceea ce privește memoria este că, pe măsură ce descriem niște fapte și ne plângem de ele oamenilor din viața noastră, amintirile noastre încep să rescrie acele fapte.”, apreciază cercetătoarea Elaine Lin Hering.
Repetiția întinde lațul
Cum așa? „Începem să credem că am fi putut avea o conversație cu persoana respectivă, chiar dacă nu am avut-o. Psihologii numesc acest comportament efectul adevărului iluzoriu.” Pe larg: „Cu cât o afirmație este mai des repetată, cu atât este mai probabil să credem că ea este adevărată. Chiar și afirmațiile extrem de puțin plauzibile devin mai plauzibile dacă sunt repetate suficient de mult. O explicație pentru acest efect ar fi că este mai ușor pentru creierul nostru să proceseze și să înțeleagă afirmațiile repetate. Ușurința cu care ceva este procesat este folosită ca indiciu că avem de-a face cu un adevăr. Acest efect este nu doar profund tulburător, cât mai ales un motiv de a lua o pauză și a reexamina lucrurile. Repetarea unei dezinformări nu o face adevărată, dar, fiind reluată iar și iar, este mult mai probabil ca acea informație falsă să fie crezută.”
Renghiurile creierului
Tot aici: „Ea devine adevărul nostru, dacă nu ne oprim pentru a ne întreba: I-am spus eu de fapt acest lucru acelei persoane? Am descris versiunea mea asupra evenimentelor tuturor celorlalți - prietenilor mei, familiei, vecinilor, chiar și vânzătorului de la băcănie, care m-au întrebat ce am făcut azi. Dar oare am spus-o, de fapt, și persoanei care trebuie să o audă? Nu. Renghiurile pe care creierul nostru ni le joacă sunt legate de mecanismele de apărare. Cele mai adaptabile mecanisme de apărare sunt acelea care permit gratificarea. Nu ne place realitatea distorsionată, așa că schimbăm realitatea - și nu întotdeauna în mod conștient. Să ne descărcăm sufletul către ceilalți reprezintă o formă de gratificare instantanee, care poate înlocui sentimentele reale provocate de conflict.”
Controlul, nuanțe
Spre o mai bună limpezire: „Un lucru este dacă noi spunem ceva, dar ceilalți aleg să nu audă, însă este cu totul altceva dacă ei nu aud pentru că noi alegem să nu vorbim. Există o mulțime de cazuri în care întâlnim prima situație, dar dacă vă aflați în cea de-a doua, a face efectiv sugestia sau a vă împărtăși ideea persoanelor care pot face ceva în legătură cu problema respectivă constituie un pas esențial pentru a crește probabilitatea ca acestea să o audă. Dacă analizăm comunicarea într-un mod foarte practic, există doar câteva posibile motive de eșec de care ar trebui să ne ferim: dacă spunem ceva, cum o spunem, cui o spunem și dacă oamenii o aud. Nu putem face mare lucru în privința ultimului motiv - dacă oamenii vor auzi sau nu sugestia noastră -, dar deținem un control mult mai mare asupra primelor trei posibile motive de eșec.”
„Dificultatea în ceea ce privește memoria este că, pe măsură ce descriem niște fapte și ne plângem de ele oamenilor din viața noastră, amintirile noastre încep să rescrie acele fapte.”, Elaine Lin Hering
„Deținem mai mult control asupra faptului că ne reducem la tăcere decât asupra modului în care ne reduc alții la tăcere.”, Elaine Lin Hering
Citește pe Antena3.ro
