Mersul la bebeluşi

Teribilă este grija cu care părinţii îşi învăluie odraslele, mai ales când sunt prichindei, prichindei, atunci existând cele mai exagerate preocupări pentru sănătatea micuţilor. În mod pradoxal, când fiii şi fiicele ajung la adolescenţă şi încep să bubuie de independenţă, scade anormal preocuparea părinţilor pentru eventualele nereguli în organismul tânărului. Când sunt de-o şchioapă, copiii sunt purtaţi pe la medici pentru cea mai mică alarmă.

Înspăimântaţi, părinţii îşi duc la ortoped copilul ba că odrasla vecinului a început să meargă mai devreme decât a lui, ba că micuţul calcă nu ştiu cum cu talpa, ba că trebuie ghetuţe speciale, fiindcă bebeluşul pare că are platfus. În schimb, când fetele au ajuns la pubertate şi există acel misterios amestec de încă fetiţă şi nu complet de femeie, mama nu îşi mai observă fiica dezbrăcată pentru a şti cum arată coloana ei vertebrală. Explică unele gafe ale părinţilor cea mai autorizată voce, prof. dr Mihai Jianu, şeful Clinicii de ortopedie şi chirurgie de la Spitalul de Urgenţă de Copii "Grigore Alexandrescu". Unii copii merg mai devreme, alţii ceva mai întârziat, oricum normal este ca să înceapă mersul între 10 luni şi 1 an şi 2 luni.

Dacă copilul nu merge după 1 an şi 2 luni, trebuie consultat de un ortoped şi de un neurolog pentru a se depista motivul întârzierii în mers. Unii folosesc pentru micuţi premergătoarele, acele cadre pe roţi, în interiorul căruia copilul împinge şi roţile îl poartă prin casă. Este greşit, fiindcă micuţii cărora li s-au oferit premergătoare ajung să meargă mai târziu cu una-două luni decât copiii lăsaţi să se dezvolte firesc. E bine ca micuţul să se ridice şi să se aşeze de câte ori vrea el în pătuţ sau în ţarc, pentru că aşa îşi dezvoltă musculatura picioarelor şi, când vine momentul, îşi dă drumul la paşi.