Cand te frige sufletul sa scrii

Viata nu e un traseu turistic. Nu are drumul marcat. Fara marcaje ce-ti indruma pasii in viata risti adesea sa ratacesti drumul. Unii oameni au privilegiul de a simti mereu in ei fierbinteala pasiunii, sunt oamenii care fac cu sufletul orice actiune, care seamana inima si in ascutitul unui creion. Si dragostea cu care isi fac meseria intretine pasiunea, asa ca aceasta patima a lucrarii la cote inalte de performanta inseamna pana la urma bornele drumului ce te impiedica sa bajbai prin viata. Dar cum ating oamenii de arta punctul acesta de fierbere al pasiunii? L-am intebat pe maestrul Adrian Paunescu care e momentul de gratie in care scrie poezie si mi-a raspuns ca starea in care ii ies cel mai bine versurile este starea de coma invinsa. Parerea remarcabilului poet este ca nu poti scrie poezie adevarata sub starea de bucurie, cand alergi vesel prin viata. Starea de coma invinsa este momentul fast. Poetul s-a enervat odata ca telefoanele unde suna erau mai tot timpul cu ton de ocupat. S-a enervat si, in picioare, undeva intr-un secretariat, a cerut o hartie si a scris pe ea o poezie superba: "Tara in care telefoanele sunt ocupate/ Unde si la morga suna ocupat". A intrat in legenda si nasterea unei poezii superbe intr-un autocar care gonea, fiind in intarziere spre un spectacol al Cenaclului la Constanta. Pe parcursul a numai 30 km, in viteza a cincea, poetul Adrian Paunescu a dictat din prima superba poezie "Iubita mea, sa ne aruncam in valuri".

Un alt barbat doldora de talent si desteptaciune, actorul Mircea Diaconu, simtea si el incandescenta pasiunii pentru lucrarea de arta. Nu-i era de-ajuns lui Mircea Diaconu jocul actoricesc din piesa de fiecare seara. Cand se tragea cortina dadea fuga peste drum in camaruta cu chirie, unde locuia, si se apuca de scris. Talentul supradimensionat nu incapea doar in haina teatrului, imbraca si placerea de a scrie. Avea un caiet de dictando pe care asternea in fiecare seara dupa miezul noptii gandurile omului sensibil. Era o literatura buna. Intr-o noapte povesteste ca a constatat dezamagit ca ciotul de creion cu care-si scria proza nu mai putea fi ascutit, atat de mic ajunsese. Si Mircea Diaconu, tanarul Mircea Diaconu, a iesit in noaptea bucuresteana pe strazile golite de lume, poate-poate va intalni un trecator pe care sa-l roage sa-i dea un creion. Parea un impatimit al fumatului, innebunit ca ramasese noaptea fara tigari si care cauta la vreun trecator un chistoc de tigara. A avut norocul ca a intalnit pe strazile pustii o patrula, si militianul i-a dat un ciot de creion cu care a scris pe caietul de dictando pana in zori.