Fratele cel mic

"Vlad din Ceruri este prietenul meu cel mai bun!"

... după patru ani...
"Mama! Când o să am 80 de ani cum o să fiu?" "Bătrân, mama! Mai bătrân decât sunt acum bunicii." "Da? şi tu, mama, cum o să fii când voi avea eu 80 de ani?" "Eu atunci nu voi mai fi de mult. Nu voi mai exista aici. Dar tu o să ai copiii tăi, o să ai nepoţi, o să joci cu ei şah sau table şi o să le povesteşti tot ce-ţi vei aminti din copilăria ta, din tinereţea ta... aşa cum ne povestea şi nouă bunicul nostru. Mie tare mult îmi plăcea să-l ascult...!" "Tu nu o să mai fii?", m-a întrerupt el brusc, "dar, mama! Eu nu mai vreau să fiu bătrân, vreau să ne întoarcem înapoi şi să fiu iar în burta ta". "Şi eu aş vrea să putem da timpul înapoi, mama, dar nu se poate", i-am răspuns eu oftând. "Şi dacă aş fi din nou în burta ta, am lua-o iar de la început şi ar fi şi Vlad aici, nu?" "Da! Ar fi!" "Mama! Dar când se termină imaginea asta ce începe?" "Ce imagine, mama?" "Ei, imaginea asta... ştii tu, care se termină când nu mai existăm." "După viaţa asta?" "Da!" "Păi, începe o altă viaţă, în altă lume. O să existăm în altă parte." "Pe altă planetă?" "Poate pe altă planetă... nu ştiu, undeva." "În Ceruri?" "Sigur în Ceruri!", îi răspund zâmbind. "Şi o să mă întâlnesc cu Vlad şi o să ne jucăm... mult, mult, infinit de mult" şi prinde a sări cu veselie în pat sub ochii mei măriţi de uimire în care începuse a se zbate o pojghiţă apoasă şi sărată. Credeam că l-a uitat... "Mama! ştii care este prietenul meu cel mai bun?" "Da, mama, sigur că ştiu, Sandu."  "Nu, mama. Vlad din Ceruri este prietenul meu cel mai bun!"
Astăzi sunt patru ani de când şi-a văzut ultima oară fratele. Patru ani de când, cu mine de mână, mergea prin pădure, strigându-l: "Dad! Dad!" şi întrebându-mă întruna: "Mama, un’ii Dad? Un’ii Dad?".