Un cal alb, o şa plină de sânge şi biciul vorbelor

Vocea doamnei Elena suna plin, avea rezonanţă puternică venită probabil mai ales din fiorul sufletesc şi mai puţin din forţele ei, aşa cum se autocaracteriza o olteancă pensionară de 79 de ani.

Zicea doamna Elena din Craiova: "Ne-au murit flăcăii, ne-au murit bărbaţii în războaie să apere ţara asta, să nu-i uităm pe aceşti eroi, dar să nu uităm şi altceva, o bucăţică de eroism pe front le aparţine şi cailor. Au murit caii Armatei române, erau cai ai ţăranilor. Şi eu am dat în război cei trei cai din gospodăria mea. Nu s-a mai întors nici unul. Şi-au dat şi ei suflarea în războaiele pentru România".

Asta îmi aminteşte o tulburătoare poveste de viaţă. Un ţăran isteţ şi harnic, Florea Ciobanu, s-a dus cu inimă plină în primul război mondial, că era ţara la mare ananghie. S-a remarcat prin curaj în luptele celebre de la Mărăşeşti. Ţăranul de toată isprava făcător de istorie Florea Ciobanu a plecat de acasă călare pe singurul lui cal, un cal alb. S-a remarcat prin vitejie şi nu l-a iertat un glonţ nemţesc care i-a perforat gâtul, încât nea Florea, românul din Câmpia Dunării, a vorbit toată viaţa găjâit, răguşit din pricina muşcăturii de glonţ inamic.

A scăpat cu viaţă, dar tovarăşul lui de luptă şi de munca pământului, calul lui cel alb, a murit pe front. S-a întors pe jos nea Florea de pe front la gospodăria lui, Megieşii Dunării, şi, ca să nu uite de armăsarul său alb mort de obuz, a făcut tot drumul cu şaua lui în spate. A plecat bărbatul român Florea Ciobanu în şaua calului alb şi s-a întors purtând el în spate şaua bietului animal ucis în luptă. Şi ca să nu rămânem tot timpul în oftatul trist, iată şi o povestire amuzantă tot despre cai istorisită cu talent de un fermecător actor român Dumitru Rucăreanu.

Mitică Rucăreanu a fost coleg de serie la Facultatea de Teatru cu marele Amza Pellea, dar şi cu alţi coloşi ai teatrului românesc, cu Draga Olteanu-Matei, cu Mircea Albulescu, cu Sanda Toma, cu Victor Rebenciuc. Studenţi săraci Amza şi cu Rucăreanu împeună cu alţi colegi prin buzunarele cărora fluiera vântul mai cântau pe la nunţi. Şi au fost tocmiţi să cânte la nunta unui oltean dintr-o comună a Olteniei.

S-au dus cu trenul, dar de la gară până în curtea olteanului socru-mare erau câţiva kilometri şi nu puteau căra toba, contrabasul studenţii la teatru. I-a aşteptat o căruţă să-i transporte de la gară până în ograda unde trebuia să cânte nuntaşilor. Numai că olteanul căruţaş moţăia pe capră, iar calul abia se mişca, încât Rucăreanu, Amza şi ceilalţi s-au speriat că vor întârzia la nuntă. "Fă calul ăsta să meargă mai sprinten. Atinge-l cu vârful biciului", îi spun studenţii căruţaşului toropit de căldură. "Bre, n-am biciuşcă!" S-au mirat Amza şi Mitică de cum îl va face pe cal să iuţească pasul.

Numai că olteanul de pe capra căruţei avea o metodă brevetată de îmboldire a calului ca să se zorească. A strigat deodată căruţaşul: "Miliţia!, Miliţia!". Şi-a luat-o la trap calul, de-i sfârâiau potcoavele. Pasămite ştia el de cuvântul ăsta periculos din nopţile în care bieţii ţărani sărăciţi de colectivizare mai luau câţiva ştiuleţi de porumb de pe pământurile lor devenite acum propritatea CAP-urilor.

Mult şi-a iubit Florin Piersic caii fideli cu care a turnat filme de mare succes "Pintea", "Haiducii lui Şaptecai", "Mărgelatul" şi de fiecare dată
îşi aminteşte de caii lui recitând o superbă poezie a poetului Spiridon Popescu. "Doamne, dacă-mi eşti prieten./ Cum te lauzi la toţi sfinţii,/ Dăi în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu părinţii/ Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ N-asculta de toţi zurliii,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu copiii./ Doamne dacă-mi eşti prieten,/ Cum susţii în gura mare,/ Moaie-ţi tocul în cerneală/ Şi-nainte de culcare/ Dă-i în scris poruncă morţii,/ Când şi-o ascuţi pumnalul,/ Să-l înfingă în mine, Doamne,/ Şi să lase în viaţă calul".