Vina

"Legislatiile internationale pe care le invocati cu atata ardoare nu cumva prevad si niste sanctiuni pentru parintii inconstienti care isi lasa copiii nesupravegheati, favorizand suferintele si chiar decesul lor? Oare nu parintii sunt primii care trebuie sa se ingrijeasca de copiii lor, sa-i ocroteasca si sa-i educe? Disparitiile de copii nu sunt ceva obisnuit si nu se produc decat in mediile familiare favorizante. Onoratii jurnalisti fac referire doar la statisticile care le convin lor. Omit sa-i informeze pe cititori (desi sarcina lor este de a-i informa CORECT pe acestia) ca dispar copiii care nu sunt supravegheati corespunzator de parinti, care provin din familii dezorganizate sau cu nivel de cultura scazut, precum si copiii cu parinti intelectuali sau oameni de afaceri prea preocupati de carierele profesionale. Nici un copil (de 4-6 ani) nu dispare daca este supravegheat corespunzator de parinti. Este de nejustificat pentru un parinte sa-si piarda copilul (la aceasta varsta) si sa spuna ca nu stie unde a plecat. Un copil de 4-6 ani (mai ales cand se afla intr-un mediu ostil si necunoscut pentru el) nu are voie sa fie in afara razei vizuale a unui parinte. Iar dupa ce dispare sau dupa ce este rapit, vine si da vina pe Politie ca nu l-a gasit si ca nu l-a cautat dupa procedurile americane, canadiene, belgiene sau... japoneze?! Dar tu, mama sau tata, ce ai facut pentru ca fiul sau fiica ta sa nu dispara? Inainte sa gasesti vina altora te-ai intrebat oare care este vina ta?"

E unul dintre comentariile aparute pe site la articolele publicate de Jurnalul National despre copiii disparuti. Indignarea, chiar daca e invelita intr-o generalizare destul de stravezie, m-a lovit direct. Si m-a facut sa ma simt obligata fata de toti cititorii Jurnalului National, din respect pentru ei si pentru a le asigura o "informare corecta", sa descriu cat pot de amanuntit circumstantele in care l-am "pierdut" pe Vlad. Desi mi-am promis sa nu mai scriu si sa nu mai vorbesc despre asta, se pare ca trebuie sa clarific acest aspect. Nu incerc sa ma disculp, oricum singura persoana fata de care ar trebui sa-mi cer iertare... nu mai este pe langa mine. Incerc doar sa va explic voua, celor care cititi aceste randuri, ca pericolul iti poate sari in viata in orice moment si din acest motiv nu iti poti permite sa ai "scapari".

In acea zi ne-am oprit la troita sa mancam ceva. Nu aveam mare lucru la noi, eu luasem de mancare doar pentru copii - vreo doua felii de paine cu pate, taiate "soldatei", si doi crenvursti. Fratele meu isi luase un sul de mezel de circa 10-12 cm si o paine. Sunt atat de exacta pentru ca vreau sa va dati seama ca era o cantitate mica - in cel mult zece minute, trei adulti (eu, fratele si cumnata mea) si un copil o dadeau gata. Vlad nu a vrut sa manance - mancase in masina biscuiti, snacks-uri, bause lapte si ceai. Asa ca l-am lasat sa se joace intr-un colt din marginea padurii, ce parea prietenos. Am verificat zona si nu am sesizat nici un pericol. Nu era nimeni imprejur... Vlad si-a inceput "plimbarea". A intrat si a iesit de cateva ori, incantat sa ne povesteasca ce vedea. Eu, in acest timp, ii dadeam celui mic sa manance. Ceilalti mancau si ei, mai vorbeau cu Vlad... Cel mic mi-a spus ca face "tisu", asa ca l-am luat si l-am dus 2 metri mai incolo sa-l ajut (avea 2 ani si jumatate atunci). Asa ca nu am mai putut fi cu ochii si pe Vlad, dar doar ce-l vazusem stand in marginea padurii scormonind cu un bat pamantul. Ne-am intors la masa si am incercat sa-i mai dau de mancare celui mic, dar, pentru ca incepuse sa se joace cu mancarea, mai mult ma certam cu el. Atunci, fratele meu l-a strigat pe Vlad, sa vina si el si sa incerce sa guste macar ceva, dar Vlad nu a mai raspuns... Am sarit amandoi ca arsi si am inceput sa-l strigam si sa-l cautam... La fel a fost si in zilele urmatoare... A! Din mancare a mai ramas mai bine de un sfert. Asa ca puteti face si dumneavoastra socoteala... cat timp a fost "lasat nesupravegheat".