Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Foiala comerţului ambulant continuă în tren până la Ploieşti. De aici încolo, uşile dintre vagoane vor fi blocate. Însoţitorul de vagon, adică însoţitorul meu şi al lui Titus, ne aduce lenjeriile împachetate frumos în celofan.
— Puteţi să vă faceţi paturile de pe acum, puteţi să le faceţi la noapte, cum vreţi. Staţi liniştiţi, până la Curtici nu vă mai deranjează nimeni.
— Pe bilet scrie că ar trebui să fim la Curtici peste exact douăşpe ore. Sperăm că nu vom ajunge peste treişpe!
— Trenul ăsta nu întârzie o oră — zice însoţitorul nostru zâmbind.
— O ciorbă caldă se poate mânca aici? — se interesează Titus.
— Ne pare rău, nu avem vagon-restaurant. Vă oferim din din partea CFR un pachet de sticksuri, o apă plată şi un pliculeţ de nes. Dacă doriţi, puteţi cumpăra mai multă apă de la mine. E rece, merge frigiderul.
— Dar un duş se poate face? Să mirosim şi noi frumos când ajungem în Viena.
— Ne pare rău, vagonul-cuşetă nu este dotat cu duş. Cabină de duş au doar vagoanele de dormit, dar nu cred că au apă.
Nu mai întrebăm nimic ca să nu-i provocăm însoţitorului şi alte păreri de rău.
Titus, care a mai mers o noapte cu trenul, de la Iaşi la Bucureşti, adoarme instantaneu, cu câte un telefon în fiecare mână şi cu unul alături, pe banchetă. Eu răsfoiesc o carte de istorie, mai dau câte un mesaj pe Facebook, când prind semnal, mai ies pe hol să mă dezmorţesc, admir peisajul. Avem, într-adevăr, cea mai frumoasă ţară din lume. Prin faţa mea se perindă munţi, pajişti, sate, bucăţi de autostradă, lacuri, turme de oi. Și, peste tot, cerul! Cerul atât de albastru, cel mai albastru cer de ţară, exact aşa cum am învăţat la şcoală...
În Dumbrăveni, după Sighişoara, călătorul poate admira un superb peisaj post-industrial. Dintre ruinele unei hale de producţie iese o vacă morfolind un smoc de mohor. Pe locul fostei fabrici de nu ştiu ce, printre dărâmături au răsărit plopi. Zidurile, din care a fost smulsă osatura de fier-beton, se sprijină acum pe tulpinile tinere. Comuniştii au făcut peste tot fabrici neperformante. La revoluţie, industria românească era în plop. Industria a dispărut, au rămas numai plopii. Natura, pe care Occidentul o sufocă sub asfalt şi betoane, îşi recucereşte aici teritoriile într-o expansiune inexorabilă. În Occident, câştigul e la buzunar; aici, ochiul are parte de o bogăţie din ce în ce mai mare. Și inima.
După aproape nouă ore de mers, ajungem, cu ceva întârziere, în Alba Iulia.
— Am fost şi eu o dată în Alba Iulia, spune Titus.
— Doar o dată? Eu am făcut armata aici. Cunosc fiecare piatră! — mă laud eu.
— Eu, doar o dată. Dar o dată şi bine. Țin să îţi aduc la cunoştinţă, dragă prietene, că sunt cetăţean de onoare al acestui frumos oraş.
Prietenul meu e un şugubăţ fără pereche. Dar de data asta nu glumeşte. Îl cunosc. Rămân cu bucata de slănină în aer, în drum spre gură.
— Cum aşa? Dar pentru care fapte?
— În 1999, când eram consilier judeţean la Iaşi, din partea PNL, am venit în Alba Iulia de ziua naţională. Am fost delegat de Consiliul Judeţean să particip la festivităţi. Când am ajuns aici, mi-au înmânat din prima titlul de cetăţean de onoare. N-am apucat să zic nimic... Am şi acum acasă pergamentul ăla...
— Aşa? Pe care-i prindeau pe-acolo tot îi făceau cetăţeni de onoare?
— Da. Pe toţi delegaţii din judeţe. Au fost vreo douăzeci şi ceva. Dar din Iaşi, numai eu.
— Ia uite, domnule, cu cine mănânc eu slănină în tren! Cum de n-am ştiut de asta? Poate ţi-au dat pământ aici, scutire de impozite, gratuitate la autobuz, rentă viageră... şi n-ai vrut să spui la nimeni, zgârcitule!
— Nimic, doar pergamentul.
— Și chiar n-ai mai fost niciodată pe aici, măcar să te plimbi cu onoare prin oraş?
— Am coborât o dată la benzinărie să-mi iau o apă minerală, dar nu cred că se pune.
— Titus, dar eşti mare, domnule! Îţi dai seama? Eşti cetăţean de onoare al municipiului Alba Iulia! La fel ca Regele Mihai.
— De el nu mă mir.
Nu-mi mai tihneşte şunca. Ies pe coridor şi, pătruns de o emoţie necunoscută, nu mă pot hotărî dacă să râd sau să plâng. Sincer, îl invidiez pe Titus. Aşa cum oricine îi invidiază pe ăia care joacă un bilet de doi lei la loto şi câştigă milioane de euro. Practic, fără să facă nimic. Nu vreau să spun că Titus n-ar merita să fie cetăţean de onoare al străvechii Alba Iulia. Nu văd niciun motiv ca şi alte oraşe, poate chiar mai mari, să nu-i acorde cetăţenia de onoare, spre cinstea lor. După un prim acces de invidie, un sentiment atât de omenesc, până la urmă chiar m-aş bucura sincer ca prietenul meu să-şi poată lua apă minerală din cât mai multe localităţi al căror cetăţean de onoare ar fi. Eventual, de ce nu?, din benzinăria de pe strada Titus Ceia.
Stau la geam, contemplu relieful ondulat, vale-deal, vale-deal, specific românesc. Îmi vine să cobor în fiecare gară până la graniţă. Nici nu ştii cum pune cineva ochii pe mine şi mă face cetăţean de onoare. În Deva mi-ar plăcea, că am fost o dată pe-acolo, am găsit o pizza grozavă în zona gării. Are şi cetate. Dar n-aş zice nu la niciun alt oraş, cetăţenie să dea! Aşa ceva, sunt sigur, nu mi s-ar putea întâmpla odată trecut de Curtici. Vesticii ăştia au pretenţii exagerate pentru asemenea titluri. Se scarpină în cap mult şi bine până ţi-l acordă, parcă ar da ceva de la ei din buzunar.
Pe la patru dimineaţa ne trezim cu bătăi puternice în uşă. Am ajuns în Curtici. Poliţiştii de frontieră ne controlează la paşapoarte.
— Poate nu mai prindem legătura din Viena! — îi zic însoţitorului, cu ochii pe ceas. Parcă spuneaţi că trenul ăsta nu întârzie o oră.
— Exact! De obicei întârzie două ore, trei, chiar şi mai mult.
Înseamnă că am mers cu mai puţin de 50 de kilometri pe oră. Ce contează? Important e că am ajuns sănătoşi. Ungurii sunt un pic supăraţi pe noi din cauza întârzierii, dar când nu-s ei supăraţi pe noi? Ca să nu-i încurcăm în circulaţie, ne deviază pe o rută ocolitoare, prin Slovacia. În felul ăsta mai bifăm o ţară care, altminteri, nu era pe itinerariul nostru. Să fi călătorit cu un tren austriac, nu cu CFR, în veci n-am fi văzut noi Bratislava.
Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
