Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă tropăielile şi fluierăturile lui Mihai Codreanu se auzeau uneori până la Bucureşti, cu siguranță că Iaşul vuia de ele. Manifestări golăneşti, spuneau profesorii scandalizați, dar noi vedem acum doar erupția viguroasă a unui spirit critic nepotolit, rebel: avea tânărul ceva de comentat şi se slujea şi de picioare ca să se exprime. Asemenea purtări îl vor fi purtat de la un liceu la altul.
Asta nu însemna o mare cheltuială pentru văduva Natalia Codreanu, dacă băiatul intra în sistemul de internat. Statul se uita cu atenție la mințile agere, le încuraja, le susținea. Pe atunci învățătorii aveau obligația să raporteze la minister când găseau în clasele lor de o minte strălucită. Copiii, cel mai adesea de la țară, din familii cu mămăliga drămuită, erau duşi la şcoli-internat şi statul lua asupra lui toate cheltuielile până la terminarea facultății. Aşa s-a întâmplat - strălucit exemplu - cu Iorgu Iordan, fiul unui bulgar, truditor prin lanurile de legume de pe lângă Tecuci: învățătorul l-a remarcat, a dat de veste la minister, elevul a fost evaluat de o comisie şi după aceea n-a mai avut decât grija învățăturii până la terminarea facultății. Statul îşi forma oamenii de bază, investea profitabil în ei. Inițiativa asta a fost tot a lui Spiru Haret. Niciodată nu va fi destulă recunoştința noastră pentru acest mare gospodar al inteligenței româneşti.
Liceanul Mihai Codreanu nu era însă o puşlama şi atât. De-ar fi fost aşa, de mult zbura definitiv din şcoală; or, el era doar mutat de la un liceu la altul. I se vor fi trecut multe cu vederea pentru că în afară de disciplină avea toate celelalte calități ale unui elev eminent. Se arăta pasionat de literatură, de limbile străine, de teatru. Citea dramaturgie, încerca să scrie piese, să joace, şi era nelipsit - nu ştim cât de cuviincios - de la reprezentațiile de la “Patria” şi “Sidoli”.
Debutează la numai 15 ani, în 1891, în revista bucureşteană “Lumea ilustrată”, condusă de A. de Herz. În numărul 17 îi apare “Sonet”, iar în numărul următor “Glossă”. Un debut cu repetiție. Două poezii juvenile, în care răsună clar vocea lui Eminescu, coborâtă aici într-un ton naiv, firesc la un începător. Dar avem de-a face totuşi cu un poet, poet publicat la Bucureşti - şi asta se vede în statutul lui de vedetă răzvrătită.
Scrie poezii acneice, în ton cu vârsta, mai publică două în “Viața” lui Alexandru Vlahuță, eminesciene până la literă, scoate şi o revistuță literară cu nume de cafenea, “Intim”, doar două numere, în timp ce îşi satisface stagiul de pramatie mutată disciplinar la Liceul modern din Bucureşti, şi, avântat în literatură şi în jemanfişism, se învredniceşte de o frumoasă repetenție în clasa a patra de liceu, aşa cum îi stă bine oricărui poet, dar îşi scoate pârleala absolvind eroic ultimii doi ani de liceu într-un singur an: unul la stat, unul la particular, simultan, ajungând astfel la finiş odată cu leatul său.
Și iată-l pe proaspătul bacalaureat Mihai Codreanu - un tânăr vioi, cu un nas ferm, cărnos, cu buze groase, cu părul pieptănat (tot eminescian) pe spate - urcând dealul Copoului, în toamna lui 1896, ca să se înscrie la Universitate. “Domnule Decan,/ Vă rog să binevoiți a mă înscrie printre studenții anului I la Facultatea de Litere, secția istorico-filozofică./ Primiți, vă rog, stima mea,/ M. Codreanu,/ 1896, octombrie 11”.
Mai târziu, într-un curriculum vitae (“stat personal”) depus pe 1 mai 1919 la Ministerul Instrucțiunii şi Cultelor, Codreanu precizează la ribrica “Studii”: “Licențiat în drept, absolvent al Facultății de litere şi filosofie, absolvent al Conservatorului din Iaşi, clasa declamație”. Dar documentele din Arhivele Statului arată că el n-a depăşit anul I la Litere. La sfârşitul anului I pică la examenul de Istoria Românilor, cu A. D. Xenopol, după care în dosarul lui de student nu mai apare nicio mențiune. În următorii ani va mai fi văzut adesea la facultate, ca simplu auditor, la anumite cursuri, îndeosebi la cele ale lui Alexandru Philippide, în rând cu studenți de la alte facultăți şi cu ieşeni din afara universității, care veneau în număr mare, umplând aula, ca să-l asculte pe marele profesor. Să fi mințit Codreanu în “Statul personal nr. 742 E” din dosarul său de director al Teatrului Național? Nu. El formulează abil: “Licențiat în drept, absolvent al Facultății de litere şi filosofie”. La Litere, doar absolvent. Fără licență.
Se vede treaba că pe Mihai Codreanu nu-l durea mâna să semneze cereri de înscriere pe la facultăți, căci îl vom vedea mergând concomitent pe patru căi: Drept, Filozofie, Medicină, Conservator. Marele centru universitar care este Iaşul devine prea mic pentru însetatul discipol.
Medicina şi filozofia rămân în urmă, cu Dreptul şi Conservatorul iese la liman. În iunie 1900 îşi dă licența la Drept cu teza “Puterea părintească în dreptul roman şi român”. În acelaşi an lucrarea apare tipărită la Editura “P. Iliescu & D. Grossu”. O cărțulie cu coperți de carton, cu litere elegante, mirosind frumos a hârtie veche, acum pitită printre cărțile franțuzeşti din Vila Sonet. O răsfoieşti şi te întrebi câte dintre lucrările de licență de astăzi iau drumul editurii şi al librăriilor. Un vizitator ca Vlăduț, din generația Internetului, ar pricepe mai greu de ce şi cum se făcea asta atunci. Nu exista Internetul, lucrările de licență nu se cumpărau pe sub mână, nu semănau între ele, nu se compilau într-o noapte cu softuri speciale, apoi nu dispăreau pentru totdeauna în arhivele facultății, ca să renască ilicit sub alt titlu şi în dreptul altui absolvent, ci intrau de veci într-o carte adevărată şi stăteau la vedere, irepetabile, în librării şi în biblioteci.
Cele patru facultăți urmate simultan îi mai lasă neobositului Mihai Codreanu răgaz să şi lucreze - ba pe la teatru, gagist, ba copist la Tribunal, pentru 110 lei pe lună, ba colaborator la ziarele ieşene “Noutatea” şi - curat imparțial, ca tot ziarul - “Propaganda”. Publică poezii, epigrame, însemnări de tot felul semnate cu pseudonim: Don Salluste, Cain, Macbeth.
În 1900, când termină Dreptul şi pleacă la Paris să învețe actorie de la Silvain, are 24 de ani. Este deja stăpân pe o cultură vastă şi citeşte necontenit. Peste numai cinci ani boala de ochi îl va îndepărta de lectura directă, de textul sorbit direct din pagină. Va citi şi va scrie toată viața prin intermediar. Dar acum, în cumpăna veacurior, încă mai vede. Umblă prin teatrele Parisului, vede jucându-se “Cyrano de Bergerac”, piesa lui Edmond Rostand, şi se hotărăşte să o traducă. Ediția franțuzească pe care a lucrat, cu adnotările lui, se găseşte în muzeu. E printre puținele exponate unde vedem cu certitudine scrisul lui de mână. Cu litere drepte, sigure, de fost copist la Tribunal. Sonetele pe coli învelite în țiplă, ce pot fi cumpărate pe sume simbolice, sunt scrise de alții, care în perioada lui de întuneric i-au fost ochi de împrumut şi prelungiri ale propriilor mâini.
La “Cyrano de Bergerac” a muncit ani de zile. E o piesă grea, de 5 acte, în versuri. “Am lucrat actele I, II şi III mai înainte de primul război mondial - îşi aminteşte poetul la bătrânețe - iar sfârşitul, după 1918 (dictându-l, deoarece nu mai vedeam). A fost o muncă grea, chinuitoare, istovitoare aproape... Vederea nu mi-am mai putut-o folosi de la 29-30 de ani. Vedeam să mă conduc perfect, dar nu mai puteam citi, nici scrie. «Cyrano de Bergerac» a fost ultima mea traducere teatrală”.
Iaşul cultural din tinerețea lui Codreanu, când el traducea “Cyrano”, nu era un oraş de provincie. Cărțile de la Vila Sonet ne arată că Parisul îşi răspândea lumina până aici, Sena şi Bahluiul avea o confluență subtilă în cărți, în prietenile literare, în circulația ideilor. Un regret al lui Codreanu, mărturisit în apusul vieții, e că nu l-a cunoscut pe marele Rostand. Dar îşi scriau, se ştiau. Întâi i-a cerut voie lui Rostand să traducă “Cyrano”. Dar cine e acest tânăr fără nume, care vrea să traducă nemuritoarea mea piesă? - se va fi întrebat Rostand, îmbătat de glorie. Căci piesa lui a rupt scenele teatrelor încă de la apariție, precum şi rafturile librăriilor. Exemplarul din care a tradus Codreanu, din 1898, adică la numai un an de la ediția princeps, face parte din seria 134.000. Cine ştie câte vor fi fost! Un asemenea tiraj e greu de atins şi astăzi, la forța editurilor şi la publicul de azi - desigur, nu ne referim nici la Dan Brown, nici la sora sa întru maculatură, Sandra Brown, sau la alte reprezentante ale literaturii foliculinice de mare succes. Rostand n-a vrut să-i dea lui Codreanu drepturile de traducere decât după ce a văzut o mostră. Nu ştia româneşte, dar va fi avut consilieri care aveau grijă să nu fie masacrat în limbi străine. I-a răspuns românului în scris şi nu doar că a încuviințat traducerea, dar i-a şi mulțumit că o face în felul acela.
În 1920, când în sfârşit a apărut “Cyrano de Bergerac” în româneşte, la Editura “Viața românească”, Mihai Codreanu era deja recunoscut ca poet important, în panoplia lui de trofee literare străluceau ordinul “Bene-merenti” şi premiul Academiei Române, dar cartea aceasta era cât pe ce să-l facă uitat ca poet sub strălucirea aurei de traducător. Și până azi, privind în linie opera lui Mihai Codreanu, “Cyrano de Bergerac” se înalță ca un pisc dintre celelalte titluri, greu de atins de alți traducători. Îşi făcuse mâna cu “Martira”, de Jean Richepin, în 1901, şi cu “Prințesa îndepărtată”, de acelaşi Edmond Rostand, în 1903, ambele vândute bine în librării şi jucate cu mare succes la Teatrul Național din Iaşi.
Apariția lui “Cyrano” în limba română a fost sursa unui mare entuziasm cultural. Teatrul românesc - ca spectacol, nu ca dramaturgie - încă nu ieşise cu totul din colbul provincialismului, încă mai era “condus în parte de actori ratați care au vrut să facă teatru cu boiele, cu scandaluri şi cu petice”, cum zice Mihai Codreanu. Și deodată, din noianul de traduceri veleitare, jucate lăbărțat şi zgomotos, ostentativ, se ivea o operă literară de mare forță, sursă pentru spectacole prodigioase, tradusă magistral de un poet rafinat şi un mare iubitor al teatrului, atât de vie, încât lasă şi acum impresia că fiecare cuvânt a ajuns pe hârtie după ce a fost ținut strâns între pleoape de omul care, ca Milton, nevăzând, vedea mai bine (“Când Milton, orb, îşi scrise «Paradisul»,/ Vedea prin întuneric foarte bine”). Direcția Generală a Teatrelor îl premiază, pentru traducere, cu 10.000 de lei. Ehei, unde sunt, domnule Codreanu, vremurile când îți stricai ochii, şi aşa şubrezi, în biroul copiştilor de la Tribunal pentru o sută şi ceva de lei? Sau când te milogeai la Pogor să te primească țiitor de registre la Creditul urban pe trei parale?
Dar nici nu mai putea fi vorba de bani - nici măcar pentru Mihai Codreanu. Inima lui era plină de o fericire mai înaltă. Poate nici Edmond Rostand n-a fost atât de fericit când a scris piesa ca Mihai Codreanu când a tradus-o.
Curând avea să vină recunoaşterea şi din patria lui Cyrano. La 1 martie 1921, Ministerul Instrucțiunii Publice din Franța îl numeşte pe Mihai Codreanu Cavaler al Academiei Franceze. La mai puțin de un an de la apariția cărții. Semn că Franța era destul de aproape atunci şi că valorile circulau repede, parcă şi birocrația se mişca mai bine. Câțiva ani mai târziu Mihai Codreanu va fi decorat cu Legiunea de Onoare, ordin național de care puțini români s-au învrednicit. Ambele decrete sunt în casa poetului, pe perete. Mărturisesc că am simțit un fior de mândrie când le-am văzut: aparțineau unui român, unui moldovean din Iaşi, deci cumva şi mie, în felul în care marile merite individuale sunt absorbite subtil de masele din care acei merituoşi s-au ridicat.
(va urma)
_________________________
Citeşte şi:
Necunoscutul Mihai Codreanu (1)
Necunoscutul Mihai Codreanu (2)
Necunoscutul Mihai Codreanu (3)
Citește pe Antena3.ro
