Agricultura românească, în zodia meteo-dependenței

Problema este că suprafața agricolă medie a unei ferme de la noi este de trei hectare, față de șase în Polonia și 52 în Franța. Acest lucru face ca punerea la punct a unui sistem de irigații să se lovească de problema fărâmițării terenurilor agricole, având în vedere că investițiile în irigații sunt, cele mai multe ori, peste posibilitățile financiare ale unui mic fermier. La nivel naţional, înainte de 1989 era amenajată o suprafaţă de circa 3 milioane de hectare pentru irigații, iar acum ea a ajuns la circa un  milion de hectare, potrivit datelor de la Agenţia Naţională pentru Îmbunătăţiri Funciare (ANIF), dar de irigat se irigă chiar mai puțin. De exemplu, în campania de irigații din acest an au fost semnate contracte cu 238 de organizații ale utilizatorilor de apă doar pentru o suprafață de 860.000 de hectare, după ce în 2020 această suprafață a fost de circa un milion de hectare. Deocamdată toate strategiile pentru refacerea sistemului de irigații au fost sortite eșecului din cauza lipsei banilor, iar șansa de a accesa fonduri prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) am ratat-o.

Tot mai des ne confruntăm cu situaţii extreme, cu variaţii mari de temperatură de la o zi la alta sau de la zi la noapte, cu perioade foarte lungi de caniculă extremă, iar toate acestea grăbesc evaporarea apei din sol. Să ne aducem aminte că în 2020 țara noastră a fost lovită de o secetă cruntă, poate cea mai gravă din ultimii zeci de ani, iar acest lucru a dus la o scădere a nivelului producțiilor agricole cu până la 40%, ele fiind de circa 20 de milioane de tone. În schimb, anul 2021 s-a dovedit mult mai bun din punct de vedere al precipitațiilor, iar totalul producțiilor agricole a depășit 33 de milioane de tone. Această diferență mare între producțiile agricole, determinată de condițiile meteo, arată că în România nu se poate vorbi despre o stabilitate a producțiilor și, în consecință, despre o securitate alimentară. Totuși, chiar și dacă am avea 3 milioane de hectare irigabile, nu am am putea reuși să le udăm din cauza lipsei apei în cazul unei secete, spune însă Nicolae Sitaru, președintele Producătorilor de Porumb din România.

La strategie stăm bine, la finanțare stăm prost

Un miliard de euro trebuia să investească România în irigaţii între 2016 și 2020 pentru revitalizarea sistemului de irigații, conform Programului Naţional pentru Îmbunătăţiri Funciare. La vremea respectivă, statisticile Ministerului Agriculturii arătau că 19,58 milioane euro/100.000 ha erau diferenţa netă dintre valoarea producţiei agricole obţinute pe terenurile cu amenajări de irigaţii nereabilitate, comparativ cu cele reabilitate. O diferenţă imensă care însă creştea exponenţial dacă luam în calcul valoarea obţinută de pe terenurile irigate şi cele neirigate. Structurat pe mai multe etape,  programul ar fi trebuit să asigure reabilitarea unei suprafeţe de circa două milioane de hectare din 86 de sisteme de irigaţii până în 2020. De exemplu, la sfârșitul lunii august, potrivit ultimei statistici publicate pe site-ul ANIF, doar două proiecte din cele 39 incluse în prima fază a programului de reabilitare erau finalizate, în timp ce alte  șase proiecte aveau un grad de realizare de peste 90%. Lucrurile arătau și mai rău în ceea ce privește cele 45 de proiecte incluse în etapa a doua. Dintre acestea unul singur era finalizat, iar un altul avea un grad de realizare de 90%. Mai mult, opt proiecte nu intraseră nici măcar în faza de proiectare, în timp ce majoritatea se zbăteau să depășească faza de proiectare. În ceea ce privește cea de-a treia etapă a proiectului, aici chiar nu nu este nimic de zis pentru că ea nici măcar nu a început, deși Programul Naţional pentru Îmbunătăţiri Funciare trebuia finalizat la sfârșitul anului trecut. Reabilitarea sistemului ar fi trebuit să ducă  la creșterea suprafeţei funcţionale din suprafața viabilă şi marginal viabilă economic pentru irigaţii la 70% în anul 2020  şi la 90% până în 2030. Deocamdată, prima țintă am ratat-o.

„Toate guvernele au vrut și au promis refacerea sistemului de irigații, dar nu sunt bani. Acum se încearcă refacerea lui cu resurse financiare puține sau chiar fără, iar așa nu merge. Pe de altă parte, la cum este acum construit acest sistem, cu apă din Dunăre, el nu ar putea asigura irigarea unei suprafețe prea mari în cazul unei secete puternice, când debitul Dunării este foarte scăzut. De obicei, primul consumator care este oprit, în situații extreme, este sectorul irigațiilor.  Autoritățile ar trebui să se gândească la niște soluții pentru stocarea apei  care este în exces toamna, primăvara și iarna, astfel încât să o putem folosi vara, atunci când debitele râurilor sunt foarte scăzute”. 

Nicolae Sitaru

Sumele investite, mult prea mici față de necesar

Chiar și luând în calcul blocajele survenite anul trecut ca urmare a declanșării pandemiei de Covid 19, lucrurile nu arată deloc bine. Statul român a investit din bugetul național în ultimii patru ani doar 1,12 miliarde de lei, din care  528.000.000 de lei în perioada 2017 - 2019 și 600.000.000 de lei în 2020 - 2021, ceea ce înseamnă mai puțin de 240 de milioane de euro, deși strategia vorbea de investiții de un miliard de euro de la buget. La această sumă mai putem adăuga cele 435 de milioane de euro investite pentru refacerea infrastructurii secundare de irigații prin Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2014-2020. Specialiștii spun că sumele investite sunt însă derizorii față de necesar. Finanţarea de la bugetul de stat era stabilită prin lege, dar acest program a avansat într-un ritm de melc, asta și pentru că că banii de la buget au venit cu țârâita. Fermierii evită să investească banii lor în aceste proiecte, pentru că recuperarea investiției se face destul de greu. Ei spun că aceasta se ridică la circa 2.500 - 3.000 de euro pe hectar, iar în general aceste terenuri sunt luate în arendă, nefiind proprietatea fermierului. Pe de altă parte, mai este și problema apei, pe care guvernul când o subvenționează, când nu, după cum bate vântul prin Palatul Victoria. Deși irigațiile au utilizat aproximativ 20% din apa consumată în România în ultimii ani (circa 8 miliarde de metri cubi de apă), acestea sunt primele restricționate în cazul unei secete extreme.

Orban ridică ștacheta: voia o strategie pentru gestionarea apei 

În domeniul agriculturii, un obiectiv prioritar al Guvernului Orban pe termen mediu și lung a fost elaborarea și implementarea unei Strategii de Gestionare a Apei. Această inițiativă era inclusă în Planul național de investiții și relansare economică lansat în iulie 2020 și ea ar fi trebuit să prevadă reabilitarea infrastructurii de irigații în perioada 2021-2024, prin punerea în funcțiune a 138 amenajări de irigații, cu un buget estimat de 3,4 miliarde de euro. În același timp, este prevăzută reabilitarea infrastructurii de desecare - drenaj care deservește o suprafață de 2,8 milioane de ha, cu o valoare de 1,1 miliarde de euro, precum și efectuarea de lucrări de combatere a eroziunii solului care deservesc o suprafață de aproximativ 510.000 de hectare, cu o valoare de 500 milioane de euro. Strategia de Gestionare a Apei nu a primit însă undă verde de la Bruxelles pentru a fi finanțată prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR).

Principalele râuri pe care specialiştii le consideră utilizabile pentru amenajarea unor sisteme de irigaţii sunt Someş, Crişurile, Mureş, Aranca, Bega, Timiş, Jiu, Olt, Argeş, Vedea, Siret, Ialomiţa, Prut și, bineînțeles, fluviul Dunărea.

Înființarea fondului mutual al fermierilor, o promisiune neonorată

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale promitea înființarea în urmă cu câțiva ani a primul fond mutual pentru agricultori. Ministerul chiar a și publicat pe site-ul său un proiect de ordonanţă de urgenţă pentru înfiinţarea şi funcţionarea unui astfel de fond care ar fi urmat să devină operațional la începutul anului 2017. Scopul său era să-i despăgubească pe fermierii care sufereau pierderi din cauza unor calamităţi naturale, cum ar fi, de exemplu, seceta.  Potrivit proiectului, administrarea fondului urma să se realizeze prin Agenţia pentru Administrarea Fondului Naţional Mutual Agricol, care se înfiinţează ca instituție publică, autonomă, cu personalitate juridică în coordonarea MADR, și care se finanţează din subvenţii de la bugetul de stat şi din venituri proprii. Teoretic, toţi fermierii activi conform normelor APIA putea fi membri ai Fondului Mutual, însă doar cei care plăteau cotizaţia puteau primi despăgubiri. O inițiativă bună, dar care a murit în faza de proiect.

Guvernul își încalcă propriile legi

În loc de fond mutual, fermierii s-au trezit că statul își încalcă propriile legi ignorând plata despăgubirilor pentru secetă. Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 148/2020, cabinetul condus la acea vreme de Ludovic Orban instituia o schemă de ajutor de stat pentru despăgubirea fermierilor care au înființat culturi agricole în toamna anului 2019, dar au fost distruse de secetă în 2020. Ulterior, proiectul pentru adoptarea ordonanței era votat în Parlament, iar acesta devenea Legea 247. Deși ordonanța de urgență era emisă de Guvern în luna august a anului trecut și devenea lege în luna noiembrie, prevederile sale nu au fost puse niciodată în aplicare. Deși au suferit pagube foarte mari, în condițiile în care seceta extremă a fost cea care a produs peste 80% din pagubele anului agricol 2019-2020, fermierii au rămas cu buza umflată. Numai culturile de toamnă fuseseră afectate pe o suprafata de 1,2 - 1,4 milioane de hectare, ceea ce înseamnă aproximativ 40% - 50% din suprafața totală cultivată cu acest tip de culturi. Per total, valoarea despăgubirilor pentru pagubele produse de seceta din primăvara anului trecut era estimată la un miliard de lei, după ce pentru acoperirea pagubelor provocate fermierilor de seceta din toamna anului 2019 se alocaseră circa 850 de milioane de lei. 

PNRR, inaccesibil pentru irigații

România a ratat șansa de a-și modernizarea sistemul de irigaţii prin intermediul fondurilor din PNRR. Motivul invocat de Bruxelles a fost faptul că planul pentru irigații, în valoare de circa două miliarde de euro, „nu era suficient de verde”, potrivit ministrului demis de la Agricultură, Adrian Oros. El a susținut însă că draftul proiectului privind strategia de gestionare a apei, trimis CE în noiembrie anul trecut, avea soluţii tehnologice noi, digitalizate, folosea materiale prietenoase cu mediul şi se putea produce energie verde şi ieftină. „Ce am vrut să facem, pornind de la imaginea acelor canale? Avem 9.600 de kilometri de canale principale, unii au spus că ne-am prezentat cu soluţii învechite, dar noi porneam de la ceea ce aveam. Ce speram să facem cu acele canale care existau? Soluţii tehnologice noi, impermeabilizare cu materiale prietenoase cu mediul, digitalizare, sisteme SCADA, iar soluţie mai verde decât ceea ce am prezentat noi nu cred că era. Puteam să producem deasupra acestor canale, prin montarea acestor panouri fotovoltaice, pe o suprafaţă care altfel nu este utilizată nicicum, foarte multă energie verde şi foarte multă energie ieftină, dar care să ne permită să împingem acolo unde, într-adevăr, sistemul vechi pe care l-am moştenit necesită că apa să fie împinsă la 7 trepte, iar la preţul energiei de acum este total neviabil. Asta era soluţia pe care noi am prezentat-o. Era şi verde, era şi digital, şi producea şi energie pe suprafaţă mare”, a explicat ministrul Agriculturii. Mai nou, reprezentanții PSD anunță că după ce Guvernul PSD-PNL va fi instalat la Palatul Victoria, se va renegocia cu Comisia Europeană PNRR-ul pentru a fi introdusă și componenta de irigații.

Construcţia Canalului Siret-Bărăgan, un proiect veșnic amânat 

În primăvara anului 2019, Guvernul ne anunța că Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare (ANIF) va continua construcţia Canalului Siret-Bărăgan, un proiect început înainte de 1989, dar oprit după 1990. La acea dată se lucra la elaborarea studiul de fezabilitate al proiectului, dar până la sfârșitul anului se estima că va fi lansată licitația pentru continuarea lucrărilor, astfel ca până în primăvara anului trecut să  fie încheiată licitaţia şi să înceapă lucrările pe teren. Nimic din toate acestea nu s-a realizat, iar intenția de a finanța construcția canalului prin PNRR a fost încă un eșec adăugat pe lunga listă a eșecurilor guvernamentale. O expertiză solicitată de Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare pentru a vedea dacă este viabilă extinderea amenajărilor de irigații în zonele în care s-au înființat Organizaţii ale Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii (OUAI) în ultimii doi ani arăta că sunt oportune investiții în amenajările ce pot fi deservite de canalul Siret-Bărăgan. Primul studiu privind realizarea unui canal care să deriveze apele Siretului spre Bărăgan pentru irigarea unor suprafeţe importante din spaţiul cuprins între râurile Siret şi Ialomiţa a fost elaborat încă din 1912. Execuţia canalului a fost amânată, fiind reluată abia mult mai târziu, în 1986. Conform proiectului actual, canalul ar trebui să aibă 198 de kilometri, o lăţime la bază de 20 de metri şi o adâncime de 7 metri. În anul 2012 se estima că pentru realizarea lui ar fi nevoie de o investiţie de 3,5 miliarde de euro, iar proiectul ar putea asigura irigarea a 10% din terenul agricol al României. Mai nou, în Planului național de investiții și relansare economică al fostului Guvern Orban se vorbea că vor fi reluate investițiile pe 50 km, până la limita sudică a județului Vrancea, iar costurile totale erau estimate la 83,67 milioane de euro. În ceea ce privește etapa a II-a, de aproximativ 140 km pe teritoriul județelor Brăila, Buzău și Ialomița până la debușarea în acumularea Dridu, erau necesare studiile de fezabilitate  și proiectarea. Deși de la lansarea acestui plan de investiții a trecut mai bine de un an, lucrurile au rămas încremenite în proiect.

Avertisment de la ANAR: România riscă să devină un deșert

Potrivit studiilor Administraţia Naţională Apele Române (ANAR) şi Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor (INHGA), România ar urma să fie afectată de o criză a apei, iar acesta este doar ultimul avertisment dintr-o serie de scenarii sumbre cu privire la viitorul apropiat. „Aceste fenomene ar putea avea un impact major asupra resurselor de apă din România. Mai exact, printre efectele imediate se pot enumera: creșterea frecvenței și amplitudinii inundațiilor, inclusiv a inundațiilor rapide, mărirea în intensitate și durată a secetelor, accentuarea impactului surselor de poluare cu efecte negative directe atât asupra disponibilului apei, cât și asupra calității și biodiversității acvatice”, arăta recent ANAR într-o postare pe Facebook. Fenomene extreme, secete şi inundaţii vor conduce la creşterea temperaturii apelor şi variaţii semnificative în regimul precipitaţiilor, au mai subliniat reprezentanţii ANAR.