Astăzi e ziua ta, Matei Vişniec

Unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi scriitori români, Matei Vişniec împlineşte astăzi 57 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

Merită să-mi investesc viaţa în scris
“Descopăr zi de zi, aici în Franţa şi în Occident cât de greu îi este României să devină atractivă, credibilă”
 “Scriu cu aceeaşi intensitate, cred tot în forţa şi importanţa literaturii, consider în continuare că merită să-mi investesc viaţa în scris. De altfel am început să călătoresc mai puţin ca să pot avea mai mult timp pentru scris, pentru lupta mea cu cuvintele (în două limbi, în franceză şi română). Mă observ de asemenea pe mine însumi şi mă întreb uneori dacă «înaintarea» în vârstă îmi aduce mai multă înţelepciune. Ar trebui, poate, să aştept mai puţine lucruri de la oameni, de la sfera politică, de la promisiuni. Dar acumularea de experienţă nu înseamnă şi înţelepciune. Rămân, cred, la fel de naiv ca întotdeauna şi aştept ca în România lucrurile să se schimbe în sfârşit, ca pe planetă rasa umană să înceteze în sfârşit să compoarte ca o rasă barbară…

Cel mai frumos moment pe care l-am trăit în ultimul an? Cred că a fost tot o călătorie, descoperirea Braziliei. Am un editor în Brazilia care îmi publică piesele, multe au început să fie jucate. Am fost invitat deci să-mi văd un spectacol la Salvador di Bahia, oraş fabulos, cu un vechi centru perfect conservat, cu contraste incredibile în acelaşi timp între speranţă şi sărăcie. Am întâlnit oameni minunaţi, pasionaţi de teatru pe care i-am simţit imediat că sunt prietenii mei, că formăm împreună o familie intelectuală ghidată de aceleaşi valori. În această lună ianuarie trupa teatrului Vila Velha condusă de Marcio Meireilles mi-a mai făcut un cadou, a prezentat publicului noua mea piesă ­ «De ce Hecuba». Da, cred că 2013, anul care a trecut, rămâne anul Braziliei şi anul apariţiei noului meu roman «Negustorul de începuturi de roman» la Editura Cartea Românească. 

Să fii scriitor român în afara ţării înseamnă să te îndoieşti mereu de tine şi să te întrebi dacă ai ales calea ce bună. Oare dacă aş fi scris numai în româneşte aş fi scris mai mult, mai bine, altfel? Iată întrebări care mă frământă. În acelaşi timp viaţa în străinătate mi-a prilejuit întâlniri şi experienţe extrem de intense şi importante. Descopăr însă, zi de zi, aici în Franţa şi în Occident cât de greu îi este României să-şi găsească un loc demn în «corul naţiunilor», să devină atractivă, credibilă... Recent, cotidianul Le Monde a publicat un articol elogios despre filmul «Poziţia copilului», iar cronicarul s-a înşelat în privinţa numelui pe care îl are capitala României. Pentru el acţiunea avea loc în apropiere de... Budapesta. Este confuzia tipică pe care o fac francezii dar şi alţi occidentali între Bucarest şi Budapest. Nu mai ştiu dacă să râd sau să mă înfurii când descoper asemenea «scăpări» care sunt metaforele negative ale unei forme istorice de indiferenţă a Europei occidentale faţă de cea de est. 

Cea mai mare bucurie, ca dramaturg, în prezent, este să descopăr că mulţi actori tineri se regăsesc în piese pe care eu le-am scris la ora la care ei nu erau încă născuţi. Îmi spun deci că aceste piese au rezistat în timp, că mesajul lor universal nu a avut de suferit nici de căderea comunismului şi nici apariţia unor tehnologii stupefiante în materie de comunicare şi informaţie. Am văzut, de exemplu, nişte imagini care mi-au plăcut mult de la montarea piesei mele «Spectatorul condamnat la moarte» pusă în scenă de tânărul regizor Răzvan Mureşan la Teatrul Naţional din Cluj în coproducţie cu «Studio Art Club». Este o piesă pe care am scris-o efectiv în urmă cu 30 de ani. Sunt încântat că trăieşte încă. Cea mai adâncă întristare pentru un scriitor este fără îndoială aceea de a nu-şi convinge publicul, de a nu avea cititori, de a-şi vedea cărţile nevândute în librării... 

Un regizor japonez, Yoshinari Asano, care mi-a montat mai multe piese în Japonia, mi-a spus la un moment dar această frază: «Şi eşecurile sunt fructul eforturilor noastre». O frază care emană din înţelepciunea niponă şi care m-a tulburat. Mi-am dedicat o bună parte din viaţă competiţiei literare, luptei pentru afirmare. Şi am fost tentat să cântăresc succesul în acumularea de reuşite clare: publicaţii, ecouri pozitive, premii, onoruri, recompense. Or, de când mi-a spus prietenul meu japonez că şi eşecurile sunt fructul eforturilor noastre încep să gândesc altfel, încep să le dau şi eşecurilor mele acelaşi statut de onorabilitate ca şi succeselor. În definitiv şi pentru eşecurile mele am muncit enorm, şi ele merită o recunoaştere interioară, un semn de preţuire, puţină tandreţe... Mesajul profund al frazei pe care mi-a spus-o Yoshinari Asano este de fapt acesta: când te dedici muncii nu mai trebuie să fii obsedat de semnele reuşitei, viaţa ta are deja un sens.

Cartea vieţii mele... Ar fi o carte de vizită pe care să figureze numele meu şi care să le spună ceva chiar şi celor care nu mi-au citit nici o pagină.

Mi-aş dori ca 2014 să poată aduce o picătură de umanitate în oceanul de nervi, de isterie, de neîncredere, de ambiţii deşarte, de egoism şi de violenţă în care ne bălăcim. O revelaţie interioară globală, iată ce mi-aş dori, pentru că tot este la modă cuvântul globalizare.”