Astăzi e ziua ta, Virgil Ogăşanu

Teatrul îi umple tot timpul, chiar dacă nu lucrează la ceva anume. Simplele repetiţii îl bucură pentru că ştie că se va întâlni cu doi, trei, patru sau mai mulţi colegi şi prieteni minunaţi. Virgil Ogăşanu este un om cald, un actor pentru care teatrul rămâne profesiunea de credinţă. De aproape 50 de ani Teatrul Bulandra l-a primit în marea lui familie şi, de asemenea, de ceva vreme a îmbrăţişat şi profesia de dascăl. Virgil Ogăşanu îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere.

“Orice supărare pe care o am se vindecă în teatru, mergând la repetiţii, la spectacole”
Ca actor român, este în slujba limbii sale
“Cel mai mult pentru un actor contează credinţa. Să crezi în ceea ce faci. Mie nu-mi place să spun meserie, ci profesie. Meserie îmi sună prea tehnic. Eşti de meserie violonist, e prea puţin. Vocaţie... Actoria nu se învaţă. Ca şi viaţa, nu se poate învăţa. Este o oglindă a realităţii, dar acum citez din Shakespeare. Fără credinţă nu aş exista. Este lucrul care mă ţine. Ne ţine pe noi, oamenii. În tot este nevoie de credinţă. E nevoie să crezi. În profesia noastră e mare nevoie de credinţă. Se spune că sunt seri când vine îngerul sau coboară Dumnezeu pe scenă. Seri în care actorul se simte extraordinar, parcă pluteşte, are totul la mână, i se pare că Dumnezeu e lângă el. Sunt alte seri în care totul este chinuit. Credinţa te scoate din gravitaţie, te trimite într-o lume spirituală, mult mai înaltă. Eu, unul, cred. E greu la ora asta pentru tinerii absolvenţi, mai ales cei de la Arte, să-şi găsească un loc. Nu mai au unde să se afirme, nu mai există concurs ca să devină profesionişti, să stea într-un teatru unde să înveţe, de unde şi de la cine să fure. Noi i-am avut pe doamna Bulandra, pe Liviu Ciulei, care au strâns în jurul lor talente, pe Cătălina Buzoianu, David Esrig, pentru generaţia mai tânără. Pe noi ne-au distribuit imediat, ne-au dat roluri importante. Eu am debutat în «Eu nu sunt Turnul Eiffel» de Ecaterina Oproiu, în regia lui Ion Cojar. Dintre cei care termină, sunt puţini cei care au curajul de a merge mai departe, restul se pierd. Le povestesc mereu că la Bulandra există o seriozitate şi un respect deosebit faţă de profesie. Dar în teatru e nevoie de puţină disciplină. Tinerii de astăzi nu mai au o preocupare de a citi, de a comenta, nici să meargă la teatru nu le mai face plăcere. Nu înţeleg deloc de ce. În prima lor zi de şcoală mereu îi întreb de ce s-au gândit să vină la teatru şi le spun că le plâng de milă că au ales să facă o profesie atât de grea, îngrozitoare şi nesigură. Fără vocaţie nu se poate. Cred că se uită pe la televizor şi li se pare că acesta este teatrul. Personaje ciudate care apar pe la diferite posturi de televiziune, acesta este modelul.

Din copilărie mi se trage iubirea pentru pământ. Tatăl meu este din Poroina Mare, o comună aflată la vreo 30 de km de Turnu Severin. Mama mea este grecoaică, născută în munţii Pindului. La vârsta de 2 ani a venit în România, unde a fost înfiată de o mătuşă de-a mamei care venise în România mai demult. România este locul care ne ţine şi ne leagă. Niciodată nu am putut să părăsesc pământul acesta pe care stau de când m-am născut. Am călătorit peste tot, în turnee cu teatru, în particular. M-am simţit bine, dar pentru o săptămână, pentru toată viaţa nu. M-am întors acasă şi aici mi-am încărcat bateriile, aşa cum mi le încarc şi în teatru. Orice supărare pe care o am se vindecă în teatru, mergând la repetiţii, la spectacole. Mă vindec mai repede, mă concentrez pe alte lucruri. La fel se întâmplă şi cu pământul acesta pe care noi îl numim al nostru. Îmi amintesc când am fost în Anglia, era o cofetărie închisă, dar grădina era plină cu vreo 2000 de oameni care stăteau la mese, dar nu mânca nimeni, nu bea nimeni. Doar stăteau acolo. Am întrebat ghidul care ne conducea şi el ne-a spus: «Sunt actori. Aşteaptă poate vine cineva de la vreo casă de filme să-i ia». Aveam 28 de ani şi în clipa aceea am înţeles, pentru toată viaţa, că această profesie nu o pot face decât aici. Ca actor român, sunt în slujba limbii mele.”