Face parte din grupul Divertis de 30 de ani, este unul dintre cei care împrăştie umorul precum păpădia puful, fără să ceară atenţie specială, uneori parcă cerându-şi scuze că ne răpeşte din timpul atât de preţios. În faţa lui Cristian Greţcu nu poţi decât să capitulezi, pentru că rostogoleşte vorbele de duh spre luarea lor aminte în aşa fel încât nu ai altă şansă. Nu i-am văzut niciodată încruntările şi am căutat prin sacul cu amintiri ceva vreme. Cristian Greţcu este un optimist incurabil care a împlinit ieri 54 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
“Îmi iubesc foarte mult ţara, dar nu-i iubesc deloc pe conducătorii ei”
E datorie de onoare a duce mai departe tradiţia fostului Divertis
“Ce am făcut în ultima vreme? Am avansat pe calea înţelepciunii personale şi generale şi am încercat să învăţ lecţia de a mă face util societăţii prin voluntariat, deoarece până acum nu am prea făcut-o. M-am implicat în tot felul de proiecte mai mult sau mai puţin personale, de la activităţile din jurul blocului până la activităţi din firmă cu diverşi oameni care au dorit să colaboreze cu mine. În rest, împreună cu colegii mei, având în vedere că locul unde vindeam noi, taraba noastră, TVR, este într-o restructurare profundă, sperăm în bine, nu numai în faptul că se restructurează, am pregătit un serial de comedie, care se numeşte «Asta e televiziunea». Începem filmările, pe banii noştri, la ceea ce se doreşte a fi un pilot, după care vom aştepta pe cineva care poate va fi interesat să dorească să-l şi producă. Un serial care merge pe linia fostului Divertis, pe care noi am păstrat-o, chiar considerăm că este o datorie de onoare a o duce mai departe. Un umor elgant, fin, de care astăzi aproape nimeni nu mai ţine cont din cauza valurilor de tendinţe şi a banilor restricţionaţi. Sunt nişte schimbări profunde în întreaga lume, asta e clar. Filosofic vorbind, se vor schimba paradigme, vor fi lucruri importante care se vor întâmpla. Noi însă, vom încerca să fim arca lui Noe, un fel de arcă a umorului de calitate, pe care să luăm numai exemplarele de cea mai bună calitate, care sperăm noi în noua societate şi noua ordine să se trezească.
Vorbeam despre voluntariat mai devreme şi nu despre munca patriotică. Munca patriotică era impusă, voluntariatul vine de la sine. Vine ca o completare a modului în care cooperezi cu societatea, cu semenii tăi, pentru că eu cred că voluntariatul în sensul lui bun îţi dă propria valoare în societate. E o lecţie pe care cine nu a învăţat-o, va trebui să o facă. În Occident se pune mare valoare pe acest lucru. Nu poţi să capeţi un post bun dacă nu ai făcut şi voluntariat. Şi mi se pare corect. Acum învăţăm să facem nişte paşi corecţi, într-o direcţie corectă, cu nişte principii corecte de viaţă. Eu aş fi curios câţi oameni au semnat «Petiţia Audiovizualului», aceea cu renunţarea la frivolitate şi la tabloidizare în televiziune. Prea multă lume nu cred... O semnez cu dragă inimă şi-i îndemn pe toţi să facă la fel. Să nu ne mai ascundem după degete. S-a ajuns la frivol ca la o scuză, asta se cumpără. Da, dar oamenii pot fi educaţi, poţi face ca gusturile lor să se îmbunătăţească.
Cum ar răspunde astăzi cineva rapid la întrebarea «Ce este prietenia?» Simplu. «Aia pe care o ceri pe facebook...» Constat de la înălţimea celor 54 de primăveri că de fapt prieteni pot fi consideraţi cei care au mai rămas în jurul tău, care îţi dau telefon, îşi aduc aminte de tine. Am o prietenă foarte haioasă care mă sună cu trei zile înainte de ziua mea. «Ca să nu uit!», îmi spune... Sunt puţini cei care atunci când vorbeşti cu ei îţi spun: «Sesizez o nuanţă de tristeţe în vocea ta! Ai păţit ceva? Te pot ajuta cu ceva?» Cu un prieten trebuie să te angrenezi ca două roţi dinţate. Când se rupe un dinte e nasol. Vorbeam de facebook, da, e la îndemână, bagi în priză un cablu şi cică te vezi cu prietenii, dar lipsesc toate savorile de odinioară, când te vedeai la o cafea, la indiferent ce, la o ţigară, ce făceai tu pe vremea aia. Era un contact fizic. Ori în ziua de astăzi au apărut, ceea ce mi se pare de-a dreptul sinistru, fobii de a te vedea cu cineva.
Piatra Neamţ este o piatră în calea uitării, ce să fac. Acolo m-am născut, am făcut liceul, am participat împreună cu prietenii la primele experienţe ale vieţii. Mă întorc cu drag vara aceasta la reîntâlnirea de 35 de ani de la terminarea liceului. Fiecare pas de la 50 la 60 de ani este un prilej de analiză personală, ce ai realizat până atunci şi ce-ţi propui să mai faci, că mult timp nu prea-ţi mai rămâne.
Pământul românesc înseamnă o mare bogăţie şi în acelaşi timp o mare responsabilitate şi o uşoară tristeţe. Este atât de bogat, atât de plin de spiritualitate şi din nefericire este guvernat de nişte oameni atât de nepăsători. Îmi iubesc foarte mult ţara, dar nu-i iubesc deloc pe conducătorii ei, pentru că nu merită. Când o să merite, o să-i iubesc.”