Aurel Vlaicu, “acrobatul văzduhului”

17 iunie 1910. Pe câmpul Cotrocenilor, inginerul Aurel Vlaicu a uimit întreaga adunare care aştepta nerăbdătoare să vadă o minune a tehnicii: zborul primului avion realizat după planurile inginerului român, pionier al aviaţiei române şi mondiale, şi pilotat de el însuşi. Ciudatul aparat de zbor s-a înălţat 3-4 metri şi a planat alţi 50, apoi a aterizat uşor. Miracolul ce se produsese i-a uimit pe cei prezenţi şi i-a insuflat entuziasm lui Aurel Vlaicu. Era doar începutul unor evenimente care au pus bazele aviaţiei moderne. “Nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau pentru mine un record care-mi consacra maşina. Zburasem şi aceasta era principalul”, mărturisea atunci Vlaicu.

Primul aparat de zbor pe care l-a construit însă Vlaicu (fără motor) avea ceva din basmele românilor, o imagine uluitoare care a rămas într-un cotlon al amintirilor lui Aurel Vlaicu: “Primul meu aparat era tot din lemn şi nu avea motor. Am legat trei cai de el, trei flăcăi au prins a pocni din bice şi aparatul s-a ridicat la vreo 15 metri înălţime, după ce a alergat câţiva metri pe pământ. De atunci, de câte ori mă sui în aparat, zbârnâiala motorului mi-aduce aminte de aeroplanul fără motor şi dinaintea ochilor, fascinaţi de nemărginirea văzduhului, îmi răsar cei trei flăcăi chiuind şi pocnind din bice”...

Visul inginerului român căpăta contur în urma cercetărilor sale susţinute. În 1907, a absolvit cu brio Universitatea din München, obţinându-şi diploma de inginer, însă posibilităţile materiale ale familiei şi ale prietenilor ardeleni, care credeau în el, erau modeste, iar construirea unei maşini zburătoare, aşa cum îşi dorea Vlaicu, era, practic, imposibilă. Sfătuit de Octavian Goga, în octombrie 1909 a venit la Bucureşti şi a susţinut, în faţa unei comisii oficiale, conduse de Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii Publice, o serie de demonstraţii cu aeromodelul conceput de el. A fost angajat inginer diurnist, la început de noiembrie, în cadrul Arsenalului Armatei Dealul Spirii şi, pe lângă un atelier cu scule şi personal care să-l ajute, a primit şi 2.000 de lei pentru a-şi procura piesele şi materialele necesare. În iarna anului 1910, avionul era montat, însă motorul, comandat în Franţa, a sosit la începutul verii. Pe câmpul Cotrocenilor, la 30 mai/12 iunie, Vlaicu a început primele rulaje la sol pentru ca, în după-amiaza de 4/17 iunie, după multe încercări nereuşite, aeroplanul “A. Vlaicul No I” şi cel care l-a creat au intrat în istoria aeronauticii române şi mondiale. Ziarul “L’Indépendence Roumaine” consemna: “Zborul de aseară (...) constituie totuşi un record şi mai scump patriei noastre căci este vorba de o invenţiune românească şi care înseamnă un pas înainte chiar pentru progresul întregii omeniri. Astfel, primul zbor al lui Vlaicu a fost o victorie a întregului neam românesc, care prin aceasta s-a afirmat şi în acest domeniu al tehnicii din nou, după zborul lui Vuia, alături de marile state din occident, care au luptat pentru cucerirea aerului”.

Inginerul Aurel Vlaicu explica într-un articol pe care îl semna în numărul 207 din 1910 al publicaţiei “Tribuna”: “Am simţit bine că nu, atunci, când abia încrezător în forţele mele, când abia îndrăzneam să mă ridic câteva palme dela pământ, auzeam în urma mea prin zgomotul helicei, aplauzele şi  îndemnurile entuziaste ale mulţimei. Nu, sufletul omului n'a rămas încătuşat de pământ, când ştiinţa deschide drumul văzduhului. Dela cel din urmă muncitor plecat din atelier ca să vadă zburând un aeroplan românesc, până la fruntaşii vieţei noastre intelectuale şi politice şi până la Alteţa Sa regală, principele Carol, am simţit aceiaşi simpatie caldă şi pe acel care zbura şi pentru invenţia minunată care mâne va fi în mânile tuturor. Fie ca aşteptările celor cari m’au întovărăşit cu încurajarea şi cu prietenia lor să nu fie înşelate. M’aş socoti răsplătit cu prisosinţă pentru cei paisprezece ani de muncă, de teamă şi de speranţe chinuitoare, dacă aş şti  că am făcut ceva, cât de puţin, pentru progresul ştiinţei şi pentru fericirea oamenilor. Aurel Vlaicu”.

Era doar începutul unui triumf al inginerului român... “«Acrobatul văzduhului» — aşa e numit acum în Bucureşti neîntrecutul aviator ardelean Aurel Vlaicu. Şi când vede aceste cuvinte, inima oricărui Român se umple fără să vrea, de o legitimă mândrie. Joia trecută au avut loc pe câmpul dela Cotroceni mai multe zboruri ale ofiţerilor aviatori şi un zbor de încercare cu iscusitul aparat născocit de tânărul inginer H. Coandă, mai mult apreciat în Anglia. Cu acest prilej a zburat şi «şoimul»... A făcut nişte virajuri atât de îndrăzneţe încât a uimit peste măsură asistenţa. Nu mai zbura, ci făcea nişte învârtituri cu adevărat extraordinare, încât vârâse, odată cu o inexprimabilă admiraţie, şi o groază fără de margini între cei de faţă. La acest «zbor al morţii», pe lângă un numeros şi select public român, a asistat şi delegaţia de ofiţeri germani, care venise în Capitală să felicite pe Rege cu prilejul a 50 de ani de carieră ostăşească. Ofiţerii germani, nu mai ştiau cum să-şi exprime admiraţia faţă de acest extraordinar zbor al inginerului Vlaicu, şi numai conteneau cu felicitările cele elogioase. Şt. P. Moldovanu”, scria în 8 octombrie 1912, ziarul “Românul”. Inginerul Aurel Vlaicu uimea asistenţa la fiecare demonstraţie, cu atât mai mult cu cât aparatul zburător ce cucerise românii pe câmpul Cotrocenilor în 1910 fusese remarcat peste hotare, în iunie 1912, la Expoziţia şi Concursul Internaţional de Aviaţie organizat la Aspern, lângă Viena.

Zborul lui Vlaicu avea să fie frânt în ziua de 13 septembrie 1913 când, în încercarea de a traversa Carpaţii, s-a prăbuşit în apropiere de Câmpina.