x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Carte “Noi avem nişte oameni care-l bat pe Caragiale de nu se vede”

“Noi avem nişte oameni care-l bat pe Caragiale de nu se vede”

de Serban Cionoff    |    06 Iun 2013   •   18:06
“Noi avem nişte oameni care-l bat pe Caragiale de nu se vede”

 Pe la jumătatea anilor *60 , lumea literară românească a fost zguduită de un mare scandal. Apăruse în revista “Luceafărul”( seria Eugen Barbu)  povestirea “Leul albastru”,scrisă de Dumitru Radu Popescu şi, peste noapte, în <> au început să curgă valuri de scrisori în care( după tipicurile proletkultismului) cititorii puneau la zid această scriere şi pe autorul ei, care nu reflectă fidel realitatea ...Aflând că, tirajul revistei urma să fie retras de pe piaţă, cîţiva studenţi “de la filologie” au cumpărat exemplarele care se aflau la tonetele de Difuzare a Presei din Piaţa Universităţii. Drept pentru care, un tovarăş super-vigilent de la Centrul Universitar de Partid (bineînţeles, azi, anticomunist jurat!) a convocat o şedinţă în care i-a muştruluit straşnic pe făptaşi ca şi pe dascălii lor… lipsiţi de vigilenţă revoluţionară.
 
A fost, acesta, un prim semnal că “deschiderea politico-ideloogică” îşi avea, totuşi, limitele sale drastice şi că, mai ales în materie de literatură şi artă, zicala despre ulciorul care nu merge de multe ori la apă operează fără milă. Au urmat cazurile “Reconstituirea”, mai întâi nuvela lui Horia Pătraşscu apărută tot în revista “Luceafărul” şi apoi filmul lui Lucian Pintilie şi “Revizorul”, montat tot de Lucian Pintilie la Teatrul ”Bulandra”, aşa încât funestele “Teze din iulie”(1971) nu au fost decât bomboana pe colivă!...
 
În felul său, ,,Leul albastru” a avut darul de a confirma în Dumitru Radu Popescu, un scriitor care rosteşte, răspicat, adevăruri dureroase, pune diagnostice severe şi, pentru asta, îşi scrutează, cu amară luciditate, timpul în care scrie şi trăieşte.

Ceea ce face şi acum, în “Prezentul absent”,  incitantă suită de dialoguri cu Puşa Roth, cunoscuta realizatoarea unor emisiuni culturale de referinţă la Radio Romnânia. Şi, cum aceste dialoguri au început în 1999 şi au continuat până în ianuarie 2012, ele au, cred, depline temeirui pentru a considera multe dintre spusele lui Dumitru Radu Popescu-pe care în substanţiala prefaţă la această carte criticul Costin Tuchilă îl numeşte a fi mreu “în căutarea adevărului”- a fi adevărate definiţii pentru o realitate atât de şi, nu o dată,de dramatică..

“Este formidabil- exclamă la un moment dat scriitorul- La asemenea lucruri nici Caragiale nu s-a gândit.  Adică noi avem nişte oameni care-l bat pe Caragiale de nu se vede.” Ideea revine cu o emblematică frecvenţă în dialoguri , pentru a fi luată şi ca sentinţă finală: “Şi ce tăcere mioritică în faţa criminalilor- în acest prezent absent!...Bun simţ, morală, credinţă, conştiinţă- apă de ploaie!A, nu, s-avem pardon!, strigă Pristanda şi începe să numere drept prezenţe absenţele de mai sus- aşa cum şi Roberta Coopertina taichii ştiu să numere steagurile!”

Venind după mai bine de douăzeci de ani de reforme şi parareforme, asemenea aserţiuni categorice pot contraria şi poate isca drastice admonestări. De aceea, autorul îşi alege exemplele cele mai convigătoare în sprijinul demonstraţiei din chiar sfera autor-proclamatei elite politice: “Mă refer la cei care fac politică şi au ajuns elită, e un fals. Elita e cu totul altceva. Nu biografia trebuie să te facă personalitate, ori la noi de multe ori cam aşa se întâmplă.”

De-aici şi până la a găsi măcar câteva dintre cauzele care determină şi întreţin dictatul non-valorii nu mai e decât un pas: “Şi mai e o problemă, falsă, cred eu. Nu este obligatoriu că dacă ai terminat o facultate în străinătate e ceva formidabil.Nu toate facultăţile sunt formidabile; sunt fabrici de diplome peste tot…Te duci la Herculane turist şi vii jurist!”

Era de aşteptat ca de pe urma acestei brutale răsturnări a scării valorilor, cartea- ea însăşi simbol al faptulului cultural şi al valorii durabile- să fie prima victimă. El însuşi director al unei instituţii care suferă consecinţele prelungitei crize a valorilor spirituale, Editura Academiei, D R Popescu răspunde fără ocolşuri unei întrebări despre destinul cărţi: “Cartea nu se mai vinde.În Canada am aflat, cartea de poezie  nici  nu se mai tipăreşte. Este un recul al cărţii, şi îşi face loc din ce în ce mai mult cartea specializată, cartea pe o anumită nişă. Cartea cu tot felul de nebunii.” Idee la care va reveni, spre a-i va nuanţa semnificaţiile: “ Cred că la ora actuală este o uşoară criză în ceea ce priveşte nu spun a cărţii, ci a timpului acordat cărţii.”    

O asemenea lume a valorilor inversate ,adică a non-valorii agresive şi velitare uzurpând fără drept de apel valoareaautentică, inclusiv sau mai ales valoarea morală şi spirtuală, îşi cere şi îşi promovează tipul uman dezirabil necesar şi suficient: Agamiţă Dandanache! “Ştiţi. Agamiţă ăsta Dandanache, este un personaj absolut genial După mine  este degradarea marelui Agamemnon, cel care a fost la Troia, care a cucerit femei , mă rog…”Şi, mai departe: “Ajunge acest prototip al forţei, ajunge într-o Românie, să se degradeze atât de tare, încât sî n-aibă nici-o valoare. De la *48 luptă şi el, nenorocitul, peste tot, în toate partidele şi nu reuşeşte nimic, Deci, a câştiga prin forţă, prin luptă este o iuluzie.Asta este marea descoperire a lui Agamiţă! Şi atunci cum ajunge el să-şi împlinească visul? Prin escrocherie.”

Pe bună dreptate, citind reflecţiile lui Dumitru Radu Popescu mi-am pus întrebarea: oare nu ar fi moomentul ca scriitorul să pună mâna pe condei şi să ne dea o frescă a acestei lumi? Mi-a luat-o, însă, înainte Puşa Roth: “- Cum vă explicaţi că nici un scriitor nu se ocupă de moravurile şi năravurile aşa-zisei elite politice de azi?” Răspunsul vine categoric, neiertător: “- Fiindcă  nu merită!” Dar şi soluţia: “Singura chestie care ar fi, ar fi să ai grijă de propria operă.Dar, uită-te la cei care au făcut niţică politică înainte…Bunăoară, Blaga a fost în diplomaţie anide zile, dar n-avea nici-o legătură diplomaţia cu teatrul lui.” Încheind cu acest tulburător crez de viaţă: “Biografiile trec, operele rămân.”     

Sincer să fiu, nu îl cred pe Dumitru Radu Popescu atunci când afirmă că”nu merită!” să scrie despre lumea românească a acestor vremi. Şi, dacă tot am apucat să spun asta, i-aş sugera o temă legată de un personaj căruia scriitorul însuşi i-a făcut un potret memorabil în dialogurile cu Puşa Roth. Este vorba despre Dimitrie Sturdza, cel care s-a opus cu înverşunare ca I L Caragiale să primească premiul Academiei Române. Grotescu personaj a avut o carieră politică de excepţie, fie şi pentru vremea lui. Numai că, pe cât de spectuaculoasă i-a fost cariera politică, pe atât de jalnică i-a fost prăbuşirea morală. Într-un târziu, la Viena, Sturdza îi va stârni unui celebru medic o replică de-a dreptul monumentală: “Vai, ce fericită ţară este asta, care este condusă de un nebun!”
Provocatoare temă, nu-i aşa?...
___________________________________

Prezentul absent. Puşa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu”. Biliografie şi postfaţă de Costin Tuchilă, Editura Ars Longa, 2013

×