Scena crimei. Un detectiv cu uşoare bătăi de cap

Ca la noi, la nimeni... În urmă cu 80 de ani, înainte de a avea o literatură poliţistă de valoare, Victor Eftimiu, “nebunul care a scris o mie de sonete”, i-a încântat pe cititorii din România cu un roman savuros, “Kimonoul înstelat”, o parodie excelentă a acestui gen, nedepăşită până în ziua de azi.
_________________

Neavând o tradiţie în acest domeniu, modelul luat în zeflemea a fost cel cu detectivi şi criminali americani. În naraţiunea lui Victor Eftimiu, eroii participă parcă la un carnaval, ucigaşii, poliţişti, proprietarii de tripouri clandestine, traficanţii de carne vie, fumătorii de opiu, tăinuitorii de obiecte furate îşi schimbă rapid costumaţia şi adoptă alte identităţi, qui pro quo-urile generând confuzii de un haz irezistibil.

Am mai avut autori care au râs cu amiciţie de genul poliţist, unul dintre ei fiind simpaticul Vlad Muşatescu. Volumele lui “De-a v-aţi ascunselea”, “De-a puia gaia”, “De-a baba oarba”, “De-a bâza” au relatat cu mult umor aventurile lui Conan Doi.

În tinereţe am citit “Aventurile unui detectiv particular” de Carlo Manzoni. Volumul apărut în colecţia “Enigma” conţinea două naraţiuni “Made în SUA”: “Eu pe asta o fac zob!” şi “Îţi smulg amigdalele, fetiţo!”. Intenţia parodică se dezvăluie încă din titlu. Oricine le citeşte poate descifra cu uşurinţă ce trebuie să posede un autor de astfel de creaţii. În primul rând, o bună cunoaştere a fenomenului luat în băşcălie. Apoi – mult, mult umor. şi nu în ultimul rând, o capacitate de a inventa o tramă poliţistă credibilă, chiar dacă e luată în bătaie de joc, dezvăluindu-se poncifele.

De curând, ieşeanului Iulian Sîrbu i-a apărut volumul “Un detectiv cu uşoare bătăi de cap” care îl plasează printre parodiştii (nu foarte numeroşi la noi) genului poliţist. Cele trei scurte povestiri din carte (“Secretul care ucide”, “Soţia bancherului, câţiva poliţişti, nişte mafioţi şi multe dureri de cap”, “Un furt, o dispariţie, un câine mort şi o babă isterică”) îl au ca protagonist pe detectivul particular Papa Goldoni. Autorul cunoaşte bine clişeele “hard-boiled”-ului şi le ia în zeflemea cu dezinvoltură. Iată câteva dintre aceste şabloane: anchetatorul privat bea de stinge (chiar şi ţuică!), este un seducător irezistibil, încasează bătăi şi de la răufăcători, şi de la oamenii legii, dar se reface rapid, e mereu strâmtorat cu banii, se bagă nonşalant în buclucuri scăpând cu isteţime din ele.

Parcurgând paginile lui Iulian Sîrbu, urmăreşti în permanenţă cu zâmbetul pe buze păţaniile eroului său. Peste o săptămână nu-ţi mai aduci aminte decât buna dispoziţie pe care ai cunoscut-o în clipele de lectură. Ceea ce nu-i rău deloc, fiindcă o carte poate să-ţi “astupe ceasurile de plictiseală”, după cum spunea Al. Philippide: o citeşti în metrou, în avion, în tren, şi o uiţi fără regret pe o bancă, de unde o poate lua altul ca să se destindă.

În urmă cu câteva săptămâni a murit Gerard de Villiers, autorul a 200 de volume cu Son Altesse Serenissime Prinţul Malko Linge. Celebra lui serie SAS s-a vândut, în toată lumea, în 150 milioane de exemplare. Un reprezentant de seamă al literaturii de consum – el însuşi se considera “un povestitor care scrie pentru a distra oamenii”. Mulţi critici literari francezi i-au arătat importanţa, fiindcă nu strâmbă din nas când aud de o astfel de literatură, ca unii comentatori de la noi.

Iulian Sîrbu a avut curajul de a opta pentru scrieri nepretenţioase, agreabile, care doar să distreze. Nu-i nicio ruşine în asta. Aştept momentul în care demersul lui îi va incita şi pe alţii să-i calce pe urme. În clipa de faţă e cam singur.
____________________

“Mai înainte ca tipul să se dezmeticească, îi fac cadou un pumn în plină figură. Aşa că individul se decide să facă nani.”