Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu acest al patrulea volum, ambiţioasa crestomaţie “ROMÂNIA- Supremaţie şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece”- iniţiată şi coordonată de ambasadorul Nicolae Ecobescu, apărută sub egida Fundaţiei Europene Titulescu(*), oferă cititorului o nouă perspectivă problematică. Dacă exegezele şi documentele reunite în primele trei volume ţineau de sfera diplomaţiei bilaterale, de data aceasta intră în discuţie teme ale diplomaţiei regionale şi universale,domeniu în care s-a remarcat România în perioada denumită generic “anii Războiului Rece”. Abordare ambiţioasă care, şi de această dată, beneficiază de contribuţia unor autori reprezentativi din lumea diplomatică şi academică, mulţi dintre ei participanţi la evenimentele de referinţă ale acestei perioade. “Oameni din tranşee”, cum i-a definit cu o sintagmă memorabilă diplomatul şi profesorul Valentin Lipatti. Oameni care au trăit (în sensul cel mai cuprinzător al termenului) în miezul negocierilor, au fost implicaţi în multe zile şi nopţi de tratative, au fost promotorii şi pledanţii unor mesaje curajoase şi ale unor iniţiative de pionierat ale diplomaţiei româneşti într-o perioadă marcată de acute confruntări şi de provocări neiertătoare.
Înseamnă, acest lucru, şi că autorii sunt subiectivi în aprecieri, că fac doar pledoarii “pro domo”, că nu se pot detaşa de evenimente spre a descifra, cu obiectivitate, aşa cum cerea Benedetto Croce “ce e viu şi ce e mort” în demersurile diplomaţiei româneşti din această perioadă? Întrebare deloc fără rost dacă ţinem seama de sentinţele radical-nihiliste aplicate “în bloc” evoluţiilor politice ale societăţii româneşti din toţi aceşti ani.
Aici avem, cred, una dintre marile surprize ale crestomaţiei pe care ne-o propun ambasadorul Nicolae Ecobescu şi echipa sa de colaboratori. Mă refer la împrejurarea că, studiul atent , eliberat de clişee şi prejudecăţi al cărţii evidenţiază o certă independenţă a activităţilor diplomaţiei româneşti. De fapt, o dublă independenţă: pe de o parte, faţă de politica internă a partidului unic, iar, pe de altă parte, faţă de politicile”de bloc” impuse statelor membre ale Tratatului de la Varşovia şi CAER. Momentul de răscruce fiind Declaraţia din aprilie 1964 a PMR, care a marcat afirmarea categorică a poziţiei independente a României faţă de deciziile “Centrului unic de la Kremlin”. Document politic supranumit”O fereastră în Cortina de Fier”, căruia i-a urmat dezavuarea categorică,la 21 august 1968, de către ţara noastră a “invaziei frăţeşti” asupra Cehoslovaciei, precum şi ale tranşante poziţionări ale diplomaţiei româneşti cum a fi cele faţă de disputa sovieto-chineză, de conflictul din Orientul Mijlociu (1967) sau stabilirea relaţiilor diplomatice cu RFG.
Aşa după cum, şi de această dată, o probează într-un mod deosebit de convingător studiile şi documentele din acest al patrulea volum, în pofida unor oprelişti şi condiţionări, România ambiţiona să depăşească ingrata condiţie de soldat credincios al ”lagărului socialist” şi să se manifeste ca un actor,responsabil, constructiv, în negocierile diplomatice, implicit în luarea deciziilor diplomatice regionale şi universale. Dobândeau o deplină confirmare cuvintele lui Nicolae Titulescu:”România îşi datorează măreţia sa acţiunii, iar nu lipsei de acţiune”.
Din vasta materie de studiu pe care ne-o oferă noul volum al crestomaţiei aş alege două paliere –reper, definitorii pentru importanţa şi semnificaţiile acţiunilor diplomatice ale ţării noastre. Primul palier, căruia îi este consacrat Capitolul XII al volumului, este cel al prezenţei active a diplomaţiei româneşti în eforturile pentru edificarea securităţii europene. Reperele cronologice sunt: 6 iulie 1966, data adoptării, la întâlnirea la nivel înalt a statelor participante la Tratatul de la Varşovia, a Declaraţiei de la Bucureşti cu privire la întărirea păcii şi securităţii în Europa şi 1 august 1975, când, la Helsinki, şefii de stat şi de guvern care au participat la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa semnau actul final al conferinţei. Este de menţionat că, în forma sa finală, Declaraţia din 6 iulie 1966 era substanţial diferită faţă de varianta iniţială redactată de către sovietici, partea română propunând un proiect mai nuanţat şi mai realist. Mai mult, deşi într-o primă fază proiectul României a fost ignorat sau vehement combătut, în final el a avut câştig de cauză. Deopotrivă, atunci când se discută despre complexele negocieri de la Helsinki, trebuie menţionate în mod expres iniţiativele româneşti care au permis fluidizarea şi, nu o dată, deblocarea dezbaterilor. Aşadar, aproape un deceniu de demersuri intense pe parcursul cărora diplomaţia românească a promovat o abordare curajoasă a problematicii securităţii şi cooperării europene prin care să se asigure o poziţie bine cumpănită în funcţie nu numai de interesele super-puterilor şi ale alianţelor militare antagonice. Prin aceasta, România confirmând dreptul fiecărui stat, mic sau mijlociu, de a se pronunţa asupra problemelor agendei politice europene sau mondiale.
Al doilea palier, abordat în Capitolul XIII, propune analiza iniţiativelor şi acţiunilor diplomatice ale României în Organizaţia Naţiunilor Unite. Studiile din acest capitol demonstrează că, de la admiterea sa ca membru al ONU, la 14 decembrie 1955, România s-a implicat în toate activităţile reprezentative ale ONU şi ale sistemului său instituţional. Fapt cu o dublă semnificaţie care atestă consecvenţa cu care diplomaţia românească a promovat dreptul fiecărei ţări, indiferent de mărimea sa, de a se pronunţa şi de a acţiona pentru rezolvarea, pe calea negocierilor, a problemelor lumii contemporane, ca şi importanţa pe care România o acorda Organizaţiei Naţiunilor Unite în lumea contemporană. O dovadă certă a realismului şi a seriozităţii demersurilor româneşti fiind, de pildă, contribuţia sa la restabilirea drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze la ONU, subiect despre care, azi, se vorbeşte nedrept de puţin.
Mi se poate, desigur, atrage atenţia că aceste evenimente ţin de domeniul trecutului şi că au apus definitiv şi “Lumea bi-polară” şi ameninţarea”Războiului Rece”. (Deşi evoluţii deloc liniştitoare din vecinătatea proximă a ţării noastre sunt de-acum, considerate ca semnale ale revenirii la marasmul unei conflagraţii.) Dacă, însă, vom depăşi nivelul abordărilor schematice, ne va fi uşor să înţelegem sensul profund şi actualitatea incontestabilă a iniţiativei diplomatice pentru promovarea politicii externe a fiecărui stat, într-o lume marcată de mari prefaceri, de dureroase dezamăgiri, dar, deopotrivă, nu lipsită de speranţe.
“ROMÂNIA- Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece” este şi rămâne, aşa cum a menţionat distinsul diplomat Sergiu Celac în alocuţia prezentată la Fundaţia Europeană Titulescu cu prilejul lansării cărţii, un manual de performanţă în această nobilă şi atât de grea îndeletnicire.
(*) “ROMÂNIA- Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece. Comunicări , articole, studii”, vol 4. Coordonator Ambasador Nicolae Ecobescu. Fundaţia Europeană Titulescu, 2014
