Cum se fură tinereţea în carte şi pe scenă

Obsesia tinereţii veşnice dăinuie probabil de când e lumea. Exemple există cu duiumul şi unul care mi-a venit instantaneu în minte este cel legat de faptele contesei sângeroase Elisabeta Báthory. Această idee neadecvată fără doar şi poate, această preocupare chinuitoare a îmbrăcat diferite forme. În epoca noastră ia amploare, iar tehnologiile, din ce în ce mai avansate, sugerează tot mai multe judecăţi ficţionale. Şi apar romane, filme, spectacole de teatru...

“Hoţii de frumuseţe”, astfel şi-a intitulat scriitorul francez în vogă Pascal Bruckner romanul care a fost distins în 1997 cu Premiul Renaudot, impresionând publicul cititor. A impresionat-o şi pe regizoarea Chris Simion, căci din alt motiv nu cred că ar fi dramatizat şi montat spectacolul care poartă titlul cărţii. “Hoţii de frumuseţe”, producţie a companiei “D’aya” ce se joacă la Teatrul Evreiesc din Bucureşti, atrage atenţia nu numai datorită jocului unor vedete de teatru şi film, pentru care vine în sala de spectacol majoritatea spectatorilor, dar şi prin anunţul că beneficiază de o scenografie cu totul specială: o mare parte a decorului este realizată virtual, creat în 3D şi redat de o tehnologie de ultimă generaţie. Deci, decorul e mai mult pe CD. Şi regizoarea are admiratori entuziaşti, care nu scapă din vedere ceea ce pune ea în scenă.

Îmbinarea între acţiune, obiectele de pe scenă (o canapea, un fotoliu şi o lampă) şi proiecţiile pe cele trei ecrane care sunt ca trei pereţi suscită inteligenţa publicului. Povestea pe care o afli prin viu grai de la personajul principal sunt ilustrate cu film, aducând atât de aproape de publicul din sală împrejurimile ce ţin de amintirile lui.

Şase personaje sunt în spectacolul lui Chris Simion: scriitorul Benjamin (Florin Zamfirescu), iubita acestuia (Medeea Marinescu), doctoriţa psihiatru (Ioana Pavelescu) şi trei indivizi, hoţi “de frumuseţe” (Ştefana Zamfira, Radu Micu şi Ionuţ Niculae). Totul începe cu un monolog al doctoriţei, care de fapt este aici naratoarea, iar Ioana Pavelescu se dovedeşte a fi pentru acest rol o alegere excelentă. Actriţa vine cu o meditaţie născută pe zbuncium sufletesc care nu-i poate alina existenţa personajului său într-un moment al vieţii. Ascultându-şi pacientul, pe Benjamin, povestind cum şi-a cunoscut iubita, cum au fost sechestraţi amândoi de trei indivizi şi cum a pierdut-o, fiindu-i inhalată frumuseţea şi tinereţea, prin nişte tuburi, de către cei trei, care îl îndemnau şi pe el să o absoarbă astfel, doctoriţa, adică Ioana Pavelescu, accentuează atât de firesc stările prin care trece ea – de la ironie, scepticism, până la durerea provocată de amintirile scriitorului măcinat de răzbunare.  Observator atent în cele din urmă al întâmplărilor, chipul ei frumos, extrem de îngrijit, care la începutul spectacolului emana calm şi fragilitate, spre sfârşit se transfigurează. Din interior vine spaima, durerea. Doctoriţa descoperă esenţa, înţelegând şi invocând subtil credinţa întru Divinitate. Elocvente sunt cuvintele ei din final: “Singura noastră răzbunare este iertarea!”. (Maria Sârbu)

“Povestea hoţilor de frumuseţe este povestea faptelor noastre, a fricilor, a frustrărilor, povestea a ceea ce simţim, a ceea ce înţelegem (...)”
Chris Simion