Avem nevoie de o nouă „Declarație de la Snagov”!

,,Va fi o aniversare amară’’. Așa prevestea Arnaud Leparmentier într-un comentariu publicat în cotidianul ,,Le Monde’’, cu puțin înainte de sfârșitul anului trecut, sub titlul ,,Anul care se apropie, la Roma’’. Evident, se făcea referire la festivitățile ce vor fi organizate cu prilejul împlinirii, pe 25 martie 2017, a 60 de ani de la adoptarea Tratatului de la Roma prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană. Document despre care,autorul spunea că ,,într-un preambul mesianic’’ aspira să stabilească ,,o uniune fără încetare mai strânsă între popoarele europene’’. ,,O Europă a păcii și a securității- comentează cu sarcasm Arnauld Leparmentier-, despre care evităm să vorbim, de teama unei pedepse, atâta vreme cât ea pare săpată din toate părțile’’. 

 Desigur, ar fi extrem de interesant să prezint în detaliu acest extrem de incitant comentariu, dar, dată fiind tema pe care mi-am propus să o dezvolt, mă văd nevoit să renunț, deocamdată măcar. Nu înainte,însă, de a menționa două idei de care vom avea mare nevoie în cele ce urmează. Prima idee este, de-acum, cvasi-unanim acceptată și anume că, în anul 2016, a fost marcat de ,,un dublu seism’’:alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite, după care a urmat decizia numită Brexit. După care, analistul schițează câteva dintre provocările cu care, în opinia sa, Europa și  Uniunea Europeană ar putea să se confrunte în acest an. Concluzia lui Arnaud Leparmentier căpătând semnificația unui avertisment categoric:,,În 2017,Europa va celebra cei 60 de ani ai Tratatului de la Roma. Ceremonii care ar putea avea aerul unui recviem european’’.

 Și iată că, încă de la începutul acestui an, a și apărut scenariul ,,Europei cu mai multe viteze’’, preconizat de Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene. Ideea care plutea în aer de mai multă vreme dar care a căpătat contur într-o așa numită ,,Carte Albă’’ care ar trebui să reprezinte contribuția comisiei la summit-ul aniversar, din 25 martie, de la Roma. Document asupra căruia, de principiu, toate statele membre trebuie să își precizeze poziția. Asta numai ,,de principiu’’, fiindcă, după anumite semnale, așteptate cu nerăbdare, dar și cu serioasă îngrijorare sunt răspunsurile Olandei, Germaniei și Franței, state în care, anul acesta, au loc alegeri de ale căror rezultate depind în mod categoric șansele de supraviețuire ale UE. Îngrijorare care crește cu fiecare zi care se apropie de datele la care se vor desfășura alegerile deoarece există îngrijorătoare semnale că forțele politice extremiste, adversare declarate ale construcției comunitare ar putea avea serioase șanse de a câștiga.

 În acest context și așa foarte tensionat, numai proiectul lansat de președintele Comisie Europene mai lipsea! Fiind, de-acum, de domeniul imposibilului să se mai creadă că, în mod definitiv și irevocabil, unul sau altul dintre cele 5 scenarii va întru unanima, înflăcărata adeziune a statelor care vor rămâne în uniune. Dimpotrivă, această ,,Carte Albă’’ a provocat intense controverse și contestări categorice,dovadă fiind poziția Poloniei, Cehiei, Slovaciei și Ungariei, țări membre ale Grupului de la Vișegrad, care cer ca toate statele UE să fie tratate în mod egal și se opun categoric proiectului unei ,,Europe cu două viteze’’.

 Se pune, așadar, în mod imperativ întrebarea: care este poziția oficială a României față de acest proiect? Pentru că, așa cum o demonstrează, cu solide argumente și cu inatacabile dovezi, analiști de prestigiu, în cazul în care anumite scenarii ar avea câștig de cauză, România se va regăsi la periferia uniunii. Împrejurare în care, cu siguranță, țara noastră va avea de suportat costurile statutului de stat de periferie al Uniunii Europene. Costuri de natură economică, dar, fără doar și poate, nu numai pe acestea.

 Am scris ,,poziția oficială a României’’ și am toate motivele să repet această sintagmă, dar fiind faptul că Interesul Național al României este acela de a rămâne stat membru, egal în drepturi și îndatoriri, al unei Uniuni Europene solide, generatoare de progres și de securitate pentru toți membrii săi. Numai că, deși au trecut câteva zile de când Jean Claude Juncker și-a lansat proiectul, președintele României, Klaus Iohannis, păstrează o inexplicabilă tăcere asupra acestui subiect. Nu contest, date fiind consecințele de o mare gravitate pentru România ale punerii în aplicare a unor asemenea scenarii terifiante era de datoria domnului președinte ca, până acum, să fi venit în fața noastră și, cel puțin, să ne anunțe că a invitat liderii partidelor politice parlamentare, dar și reprezentanți ai societății civile, ai mediului academic și de afaceri pentru a se sfătui împreună și a stabili poziția, unică și unitară, a României. În spiritul acestui înalt deziderat înscriindu-se luarea de poziție a președintelui PSD, Liviu Dragnea, care, imediat după ce intențiile vârfurilor UE au devenit publice, i-a cerut  președintelui Klaus Iohannis să inițieze consultări cu partidele pentru a defini poziția fermă a României printr-un document care să se exprime susținerea principiului egalității între membrii Uniunii Europene. Cu toate acestea, președintele Klaus Iohannis nu a făcut, nici până acum, nici măcar primul pas, preferând să păstreze tăcerea asupra acestui subiect atât de sensibil! Nu a făcut-o și tare îmi este teamă că, atunci când o va face, va fi mai degrabă un gest de complezență și cam atât…

Mi se poate obiecta că, la ora, asta lumea politică, societatea noastră se confruntă cu o mare ruptură și cu o gravă stare de tensiune și de neîncredere reciprocă. Cât se poate de adevărat, dar cred că  este de datoria președintelui Klaus Iohannis, cel care a știut că trebuie să se afle în fruntea unor proteste de stradă care sancționau anumite inițiative guvernamentale amendabile, are, acum, datoria să cheme, clasa politică, societatea românească, să își spună cuvântul și să conlucreze pentru a formula poziția României, ca stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, stat membru al Uniunii Europene. Poziție pe care, în deplin consens, să o promoveze guvernul și parlamentul României, împreună cu europarlamentarii noștri, indiferent de opțiunile lor politice. Avem, în acest sens, un veritabil precedent și model în Declarația de la Snagov, adoptată la 21 iunie 1995, pe baza acordului tuturor partidelor  parlamentare, prin care s-a exprimat sprijinul deplin față de strategia națională în vederea aderării României la NATO și la Uniunea Europeană. Și nu văd nici-un motiv de necontestat, pentru ca acest admirabil act de voință națională să nu se repete, astăzi, în condițiile în care România are tot dreptul să respingă orice decizie de natură să o discrimineze și să o nedreptățească, în Uniunea Europeană. Adică în această mare familie a Bătrânului Continent în care am intrat cu deplină încredere și bună credință și în care dorim să fim tratați cu aceeași încredere, cu același respect și cu aceeași bună-credință cu care, la rândul nostru, îi tratăm pe partenerii noștri.    

Desigur, pentru a răspunde acestui înalt deziderat este nevoie de o temeinică regândire a scenariilor partizane, de o corectă reevaluare a priorităților și, deloc în ultimul rând, de depășirea unor păguboase și păgubitoare complexe de inferioritate față de unii sau alții dintre frații noștri mai mari  și cu mai multă pricepere sau, mă rog, cu mai multă expertiză întru ale democrației și modernității. În mod deosebit, față de anumiți(cam aceiași!) monitori de la Bruxelles sau de prin alte azimuturi,  dintre care, cu timpul, unii nu au mai rămas decât efemere personaje de prim plan, care își creaseră un reflex condiționat din a ne altoi, cu nuielușa, la palmă. De predilecție pe motiv/sub pretext de corupție . Susțin cu toată convingerea această idee cu atât mai mult cu cât, după cum ne-au dovedit-o dezvăluirile absolut scandaloase făcute în emisiunea lui Radu Tudor - ,,Punctul de întâlnire’’- difuzată aseară pe canalul Antena 3, există două state-fanion ale democrației și ale luptei anticorupție care ne-au făcut la buzunar cu frumușica sumă de  734 milioane de euro. Sumă plătită în cea mai mare parte a sa concernului germano-francez EADS în vederea securizării frontierelor țării pentru validarea intrării României în Spațiul Schengen. Și iată că tocmai Franța și Germania sunt cele care se opun cel mai îndârjit admiterii țării noastre în acest format! Nota bene: Germania și Franța fiind cele două state care, recent, cu semnătura miniștrilor lor de externe, Sigmar Gabriel, respectiv Jean Marc Ayrault, au dat binecuvântarea scenariului Uniunii Europene cu mai multe  viteze.

 Fără doar și poate, negocierea, realizarea și promovarea unei poziții unice și unitare privind locul și rolul României  într-o Uniunea Europeană cu adevărat pe măsura aspirațiilor și așteptărilor cetățenilor tuturor  statelor membre nu este o acțiune ușoară și nici una ferită de contestări sau de adversități. Dar, așa după cum a putut înțelege orice om de bună credință din emisiunea lui Radu Tudor despre care făceam vorbire înainte, avem și oameni politici care s-au dovedit a fi patrioți devotați și adevărați promotori ai spiritului european modern. Oameni politici în adevăratul înțeles al cuvântului care pot și trebuie să fie atrași la acest demers prin excelență de Interes Național. Așa după cum avem valoroși europarlamentari, așa cum este și Victor Boștinaru, unul dintre invitații emisiunii menționate, care vor și pot să se bată- la modul civilizat al termenului- în organismele Uniunii Europene pentru ca adevărata și unica opțiune a României să fie înțeleasă, respectată și susținută. Din păcate- și spun asta cu toată mâhnirea - tocmai aici, în Parlamentul European, se dovedește câtă dreptate au încă tocmai cei care spun că, de multe ori, cel mai aprig dușman al românului rămâne… tot românul! Una dintre cele mai rușinoase confirmări fiind euro-pârâcioasa Monica Macovei, de la care ne-a mai venit și odioasa urzeală numită MCV, de pe urma căreia mai tragem încă și acum ponoasele. Împrejurare la care trebuie neapărat să adăugăm și uniforma de ,,elev problemă’’ pe care ne-au croit-o niște ,,pedagogi de școală UE’’, în care ne-am complăcut prea multă vreme, iar acum, când dăm semnale clare că nu aceștia suntem, unii sau alții strâmbă din nas în semn de ,,asta nu aveți voie!’’  

Nu contest, calitatea de europarlamentar presupune anumite îndatoriri, între care și asigurarea unui judicios echilibru între calitatea de cetățean al statului în care ai candidat și cea de membru al parlamentului european. Cu totul de acord, dar dați-mi voie să vă amintesc, deloc întâmplător, modul categoric în care, pe vremea când era președinte al Parlamentului European, Martin Schultz o apăra pe concetățeana sa, Angela Merkel, atunci când era criticată și, poate, nu chiar fără nici-un motiv. Fără a fi acuzat de…naționalism!

 Concluzia acestor modeste însemnări fiind și rămânând una singură: da, putem și trebuie să regăsim și să revigorăm spiritul acordului de la Snagov și al Declarației care l-a consacrat! Acum, până nu este prea târziu…