Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Povestea lui Sergiu Nicolaescu m-a impresionat profund. Am urmărit un interviu pe care l-a dat în urmă cu doi ani lui Dan Diaconescu şi am adormit miercuri seara, meditând la cuvintele lui. Spunea cum învăţase să meargă şi să vorbească din nou, după accidentul pe care-l avusese, cum se simţise din nou ca un copil. ”Aţi început o nouă viaţă”, remarcase Diaconescu, iar Maestrul i-a răspuns; ”Da, o nouă viaţă, dar nu va fi prea lungă”! Mi-am amintit cum Sergiu Nicolaescu îşi anunţase plecarea din lume la tribuna Parlamentului, la televizor, la înmormântarea lui Iurie Darie şi am adormit impresionată, cu întrebarea: ”Oare a avut o premoniţie sau şi-a creat realitatea prin propriile cuvinte( răspunsul la întrebarea asta e o taină teribilă)? În timpul nopţii am visat că eram la un cinematograf. Nu ştiu ce film era, dar locurile din jurul meu erau goale, iar o persoană ce-mi stătea în faţă şi mă împidica ”să văd bine” s-a ridicat şi a plecat. Vedeam perfect acum. Într-o sală alăturată, un vechi prieten de-al meu, un preot minunat, un teolog deosebit, îmbrăcat în constum albastru de preot, ţinea o slujbă; era lume multă acolo, dar deodată am văzut că toţi cei din cameră s-au transformat în copii. Însuşi preotul, deşi şi-a păstrat chipul de adult şi vârsta onorabilă pe care o are, a devenit de înălţimea unui copil. Uluitor este că slujba se terminase, iar preotul, în loc să bicuvânteze cu semnul crucii pe frunte, le cerea copiilor să le binecuvânteze ”limbile”! Fiecare copil scotea limba şi preotul făcea semnul crucii pe ea!
L-am sunat ieri pe prietenul meu preot şi i-am spus visul. Mi-a confirmat că are un costum albastru de preot şi ne-am amintit împreună diferite pilde, în care Isus vorbeşte despre puterea ”ce ne stă pe limbă”, în cuvintele rostite de noi. Mai mult, părintele îmi relată că tocmai susţinuse o ”meditaţie” la biserică, în calitatea sa de ”păstor de suflete”, despre nevoia de a veghea educaţia copiilor, despre schimbarea mentalităţii, educaţia în familie, despre nevoia de a ajuta copiii străluciţi şi săraci, despre a orienta corect gândirea copilului, căci – aşa cum spunea Iorga, ”educaţia e viitorul unei ţări, iar educaţia copiilor aduce civilizaţie şi bunăstare unui întreg popor”! Poate că binecuvântarea ”limbii” este ceea ce avem de făcut în privinţa educaţiei copiilor! Poate că ceea ce spunem ne vindecă sau ne ne face rău. Poate că propriile noastre cuvinte sădesc existenţa în viitor şi ne creează realitatea. Poate că limba binecuvântată este limba omului, care rosteşte ceea ce-i de folos, poate că ceea ce rostim este sămânţa roditoare, iar dacă rostirea noastră-i dulce, blândă şi plină de încredere sau de speranţă, aşa se poate să fie roadele pe care le culegem.
Sigur că visul unui om obişnuit nu-i neapărat revelatoriu; visa şi Iosif, dar noi nu suntem Iosif, zice un amic de-al meu! Nu-s nici eu Iosif, totuşi, să schimbi mentalitatea copilului poate însemna să începi de la a-l învăţa să vorbească şi a-l iniţia în taina puterii pe care o poartă în sine propriile cuvinte rostite. Eu cred în puterea cuvântului şi de aceea cred şi în visul în care am văzut că ”limba copilului” are nevoie de binecuvântare (sigur că visul e un simbol, iar personajele care ne apar în el sunt purtătoare ale unui simbol). Cred că noi, cu toţii, avem nevoie să ne tratăm cuvintele ca pe nişte seminţe, care ar putea da rod în viitor. Cuvintele pe care le spunem să fie binecuvântate, în ele să fie, nu blestemul, ci rugăciunea noastră pentru viaţă. Poate că de aici ar trebui să înceapă educaţia: conştienţa puterii ce se ascunde în vorba rostită!
