Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
M-am întâlnit de curând cu un prieten care mi-a spus: “Mi-am luat o rachetă de tenis nouă, asemănătoare cu cea cumpărată în urmă cu şapte ani şi am dat pe ea tot 150 de euro. Dar să ştii că nu se compară, cea veche e mult mai bună, zici că-i prelungirea braţului”. M-am uitat şi eu la cele două rachete şi am remarcat că pe cea nouă scrie că-i fabricată în China, iar pe cea veche în Austria. Ocazie cu care mi-am amintit că am avut şi eu două perechi de pantofi de sport, aceeaşi marcă, acelaşi tip. Cu primii pantofi - Made in Germany - am alergat aproape 3 ani, cea de a doua pereche - Made in China – m-a ţinut mai puţin de un an. Evident că şi încălţările mele au costat la fel în euro, precum rachetele. Ce să însemne când dai aceeaşi sumă de bani pe o marfă mai slabă calitativ? E o formă de inflaţie ori e vorba de lipsă de productivitate care se decontează din buzunarul consumatorului final?
E dificil de zis, însă măcar se poate explica de ce nu intră în afaceri banii injectaţi de băncile centrale. Pentru că mediul economic suprataxat nu le permite companiilor să mai obţină profit. Evident că într-o astfel de situaţie supravieţuiesc doar clienţii politici, care beneficiază de pe urma redistribuirii guvernamentale. Ei sunt cei care nu ezită să apeleze la serviciile unei pieţe a muncii lipsite de concurenţă, cum e cea a Chinei. De acolo sunt importate mărfuri mai ieftine şi mai slabe calitativ decât cele produse în ţările de origine, dar fabricarea unor bunuri trainice nu mai reprezintă de mult un deziderat pe pieţe controlate de oligopoluri. Nici principiul: “Sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin!”.
Şi, din păcate, o astfel de abordare va permite ca în locul capitalistelor State Unite ale Americii să fie propulsată în postura de primă putere economică a lumii China comunistă. Ceea ce nu face decât să se verifice postulatul lui Karl Marx: “Există o singură modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe şi iar taxe”.
Da, numai că acum, în plină criză, exista oportunitatea ca firmele să se întoarcă cu faţa spre piaţă, pentru ca “votul” consumatorilor să arate ce antreprenor merită să posede şi cine nu. Dacă nu se întâmplă astfel înseamnă că se “socializează” pierderile. Adică, în loc să-i premieze piaţa pe cei care-i deservesc cel mai bine pe cumpărători, îi recompensează politicienii pe clienţii lor cu bani luaţi de la consumatori prin intermediul unor impozite majorate, indiferent de performanţele antreprenoriale.
Problema se reduce de fapt la cum acceptăm să se facă ajustările prin inflaţie - un impozit implicit - ori printr-o revoluţie? Asta cu precizarea că “balonul” de libertate al anii ’60 - ’70 - rezultat al revoluţiei “flower power” - a permis societăţii şi economiei să se încarce cu creativitate pentru douăzeci de ani. Ca dovadă, trupele de succes sunt tot acelea de acum două-trei decenii, în care cântă rockeri ajunşi la vârsta pensionării, filmele “noi” nu-s decât remake-uri ale celor de atunci, automobilele, în afara caroseriilor nu au suferit modificări, doar că-s mai puţin fiabile şi costă la fel.
