Cât poate să tacă Preşedintele

La Sibiu nu vorbea prea mult. Când apărea o problemă mai complicată în şedinţele de Consiliu, primarul Klaus Iohannis se ridica, ieşea din sală şi aştepta rezultatul deliberărilor. A ocolit conflictele, stabilind din asta o regulă de la care nu s-a abătut. Pentru unii asta a însemnat că primarul era omul armoniei, pentru alţii, lipsă de răspundere. S-a schimbat Klaus Iohannis când a îmbrăcat haina de Preşedinte? Întrebarea are rost în condiţiile în care România trăieşte într-o lume conflictuală, în care tensiunile de la orizont par să se transforme în furtuni. Poziţia României urmează să fie exprimată tranşant sau în surdină? Alţi lideri europeni o fac cu voce tare, nu de dragul de a fi auziţi, ci pentru a apăra interesele ţărilor lor. Europa se află într-o intersecţie din care se desprind două direcţii: mai multă Europă sau mai multă Naţiune? Ungaria a ales cartea naţională. Polonia, după alegerea lui Duda, intră în zona de ciocnire cu soluţiile colective. Slovacia are şi ea o conducere care doreşte soluţii proprii, iar Cehia are la preşedinţie o figură atipică. Lecţia Greciei, o ţară la ananghie financiară, a arătat că soluţiile de reformare sunt în interiorul UE, deciziile la cei cu bani şi democraţia suspendată. Apare acum criza valului de migranţi. Preşedintele Iohannis a avut o prezenţă discretă în deciziile care se iau prin voluntariat. Statul la cutie nu mai poate fi folosit la dezbaterea de la finalul anului când urmează decizii importante, inclusiv prin ajustarea regulilor Schengen. Mai vrem în spaţiul bulversat de emigranţi? Mai vrem în euro? În noiembrie, România va fi gazda pentru o reuniune NATO a ţărilor din Noua Europă. Iohannis are ocazia să iasă în evidenţă nu doar prin ezitările de protocol. Întrebările vin peste noi şi Preşedintele nu se mai poate refugia în tăcere.