Ce ne spun și ce nu ne spun fețele tăcerii?

Au trecut mai mult de douăzeci și patru de ore de când au apărut în spațiul public două mesaje foarte semnificative, fiecare dintre ele vizându-l, într-un fel sau în altul, pe președintele Klaus Iohannis. Cu toate acestea, o grea, apăsătoare tăcere stăruie asupra lor. Primul mesaj, transmis de către ministrul de finanțe, Eugen Teodorovici, se referă la obligația, legală și morală, ca domnul Klaus Iohannis și soția sa, doamna Carmen Iohannis, să facă plata unei anumite sume de bani-  1, 28 milioane de lei, parcă -, reprezentând chiria pe care distinsa familie a încasat-o în mod necuvenit pentru un imobil pe care, până la urmă, l-au pierdut în instanță. Existând, în acest sens, o decizie definitivă, dar, mai nou și mai nou, o cam încâlcită poveste în care apar moștenitori mai mult sau mai puțini legali,împrejurare care (speră unii) ar putea să amâne pentru o vreme punerea în aplicare a menționatei decizii a instanței. Cel de al doilea mesaj vine de la președintele Comisiei de la Veneția, Gianni Buquicchio și, în esență, sună așa: „Deciziile Curții Constituționale sunt definitive, obligatorii și trebuie să fie implementate”. Referirea la refuzul președintelui Klaus Iohannis de a da curs solicitării Curții Constituționale de a o revoca pe Laura Kovesi, multilateral- medaliata șefă a DNA, fiind de ordinul evidenței cartesiene.        

 Am scris că persistă o apăsătoare tăcere dar, de fapt, este vorba despre „o triplă tăcere”. Sau, ca să preiau titlul unui roman de referință al regretatului Augustin Buzura, despre niște anumite „fețe ale tăcerii”. Trei la număr! În primul rând este vorba despre tăcerea pe care o păstrează însuși președintele Klaus Iohannis. Ce-i drept, prin februarie 2017, adică atunci când Radu Soviani i-a solicitat date despre stadiul returnării banilor pe care i-a încasat în mod necuvenit pentru chiria imobilului, confratelui nostru i s-a răspuns cum că respectivele informații nu fac parte din categoria celor de interes public stipulate prin Legea 544/2001.Ceea ce, să o recunoaștem, reprezintă, totuși, ceva mai mult decât… nimic.Adică decât tăcerea totală de acum. Tăcere cu atât mai surprinzătoare cu cât domnul președinte Klaus Iohannis și-a exprimat, în mod repetat și foarte răspicat, părerea în atâtea alte cazuri în care a considerat că era vorba despre încălcarea legii sau despre refuzul unor instituții și persoane publice de a respecta hotărârile definitive ale instanțelor. Ce-i drept, domnia sa a făcut asemenea declarații neiertătoare numai și numai atunci când era vorba despre persoane publice cu care se afla pe baricade adverse și pe care nu s-a sfiit să le catalogheze, fără drept de apel, „niște penali”. Firește, nu voi folosi  epitete de asemenea factură în ceea ce îl privește, preferând să rețin observația întemeiată pe care senatorul Titus Corlățean a făcut-o în dezbaterea difuzată, aseară, pe canalul Antena 3 și anume că situația în care se află în momentul de față, președintele Klaus Iohannis are o dublă semnificație: juridică și morală.      

 Mirarea noastră sporește atunci când vedem că domnul președinte al tuturor românilor trimite în cascadă la Curtea Constituțională legi adoptate de Legislativ dar față de care are rezerve personale și obiecții pe fond, așteptând, desigur, ca negrele sale bănuieli să îi fie confirmate. În schimb, domnia sa dovedește că nu îi dă inima ghes să pună în aplicare cele scrise în motivarea aceleiași Curți Constituționale privind revocarea din funcție a Laurei Kovesi. Numai că în condițiile în care există  răspunsul clar al Comisiei de la Veneția, este imperios necesar să aflăm, cât mai curând, răspunsul garantului suprem al respectării Constituției și a legilor statului de drept, de către toți cetățenii de pe întreg cuprinsul scumpei noastre patrii. Răspuns exprimat printr-o decizie categorică de revocare din funcție a Laurei Kovesi și, în nici-un caz, printr-o nouă suită de pretexte și de eschive pendulând între penibil și autoritarism țâfnos. De aici prima întrebare: dumneavoastră ce vă spune tăcerea președintelui Klaus Iohannis?

 În ordinea logică a discuției mă refer, mai departe, la tăcerea mormântală pe care o păstrează partizanii jurați, promotorii fervenți ai lui#rezist. Lucru și el de mirare atâta vreme cât știm bine cât de rapid și de năvalnic s-au mobilizat ei ori de câte ori au fost chemați să apere justiția și să ceară  maximă neîndurare față de orice încălcare a legii și legalității, ca și față de nesocotirea recomandărilor forurilor comunitare. Cu atât mai mult s-ar fi cuvenit, zic și eu ca tot omul, ca, până la ora asta, să avem miting peste miting și protest după protest care să exprime sprijinul necondiționat și nelimitat față de președintele Klaus Iohannis. Fiind vorba,la pachet, despre un protest energic față de o sancțiune juridică împotriva chiar a celui care îmbrăcat în legendara sa giacă roșie le-a fost simbol și scut în lupta dreaptă pentru o justiție independentă, cât și față de răspunsul Comisiei de la Veneția, răspuns pe care nu cred că ideologii și strategii sorosismului ar avea mari sfieli sau multe inhibiții ca să îl conteste sau chiar să îl demoleze. Urmează cea de a doua întrebare: ce să înțelegem noi din tăcerea #rezistenților?

În fine, dar în nici-un caz și în ultimul rând, mă refer la tăcerea de-a dreptul îngrijorătoare de care dau dovadă anumite ambasade ale unor state fanion în materie de democrație și de luptă anticorupție, de-acum unanim recunoscute pentru declarațiile lor aspre și fără eufemisme. Oare, de data asta, chiar nu le spune absolut nimic faptul că, vreme de mai mulți anișori, domnul care, în prezent, deține funcția supremă în statul de drept, dimpreună cu soția sa, au încasat mari sume de bani în condiții pe care legea le sancționează aspru dar pe deplin meritat? Așa după cum nu le mai creează, acum, stări de acută îngrijorare faptul că exact președintele României refuză să respecte deciziile Curții Constituționale, deși acestea sunt definitive și obligatorii? Care ar fi,atunci, motivul pentru care, până la această oră, atât de exigentele reprezentanțe diplomatice tac, deși în alte cazuri au reacționat cu celeritate, nu,însă, întotdeauna cu argumente solide și cu dovezi convingătoare? Motiv pentru care las la latitudinea cititorilor să formuleze  cea de a treia întrebare…

 Acestea ar fi cele trei fețe ale tăcerii. Tăcere care, fie și în eventualitatea că va fi risipită prin răspunsuri ce ar putea fi date în zilele următoare, cu siguranță că va ridica și alte  semne de întrebare în mentalul unei colectivități pentru care, încet dar sigur, deplina egalitate în fața legii și datoria de a respecta neabătut legea și legalitatea nu vor mai fi acceptate doar ca teme predilecte pentru execuții propagandist-justițiare la comandă.