Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Este Ion Iliescu un “personaj politic depăşit”, aşa cum îl caracteriza, nu demult, cineva, om cu mare trecere, ca tot românul imparţial, la mai multe televiziuni cu opţiuni politice diametral opuse? Un posibil răspuns avem fie şi dacă ne gândim la împrejurarea că această propoziţie cu pretenţie de setinţă categorică a fost lansată înaintea primului tur al prezidenţialelor, pentru ca, după drastica lecţie a turului II, să vedem cu cât interes au fost primite evaluările “depăşitului” Ion Iliescu asupra acestui eveniment cu implicaţii decisive pentru prezentul şi viitorul societăţii româneşti.
Împrejurare care ne pune (pentru a câta oară?) în situaţia de a înţelege cât de păguboase suntetichetele intolerant- idelologice lansate sub stindardul “lichidării rămăşiţelor comuniste” , croite după aceleaşi tipare ale “lichidării rămăşiţelor burghezo-moşiereşti” din vremurile funeste ale proletkultismului. Nu vreau nicidecum să neg necesitatea unei analize temenice şi riguroase asupra perioadei numite “comunism”; dimpotrivă, consider că o asemenea analiză este foarte necesară, dar că ea are mari şanse de reuşită numai dacă se bazează pe documente, inclusiv pe mărturiile unor personalităţi care au traversat această perioadă, cunosc “din interior” logica evenimentelor şi, desigur, au capacitatea de a judeca, detaşat şi realist, istoria trăită. Aşadar, oameni care au ştiut să tragă din experienţa lor de viaţă învăţăminte pe care să le transmită generaţiilor ce vin.
O asemenea personalitate este - fie că place, fie că nu place unora sau altora - Ion Iliescu. O personalitate pe care, din variate pricini, unii au vrut să o transforme (doar) într-un “personaj depăşit”. De unde şi dorinţa celui pus în cauză de a-şi prezenta şi susţine propriul punct de vedere, răspunzând feluritelor <
Fireşte, cititorul, mai ales cititorul, va căuta să afle opinia autorului despre evenimente şi personaje care au marcat, într-un fel sau altul, cele mai semnificative momente ale acestor ultimi opt decenii din istoria României. Fie că este vorba despre atât de controversata istorie a PCR , fie că este vorba despre Nicolae Ceauşescu. Şi trebuie să spun că în Ion Iliescu va afla un martor avizat, dar şi un analist sagace şi motivat al faptelor şi al oamenilor, un cronicar al acestor vremuri atât de complexe şi de dramatice, care se străduieşte şi reuşeşeste să nu confunde spiritual critic cu vendeta resentimentară, dar nici recunoaşterea deschisă a unor realităţi cu apologismul nostalgic. Chiar dacă, să o recunoaştem, el însuşi ar avea motive să îşi ia, fie şi destul de târziu, revanşa. În acest fel, consideraţiile sale despre Nicolae Ceauşescu, despre modul în care acesta şi-a gândit şi şi-a pus în act demersul politic, reprezintă o demonstraţie inclusă în fapte despre felul în care un lider politic poate să înşele aşteptările şi speranţele celor care au crezut în el. Iar, prin aceasta, să compromită un proiect politic de care nu s-a folosit decât ca de un paravan pentru a-şi promova meschine ambiţii în care iluziile sunt luate drept realităţi.
De aceea, cred că analiza pe care Ion Iliescu o face “măririi şi decăderii” lui Nicolae Ceauşescu rămâne de o certă actualitate pentru mulţi dintre cei care cred că ar avea în raniţă bastonul de mareşal…
De aici intrăm într-o discuţie pe care m-aş bucura ca volumul autobiografic al lui Ion Ilescu să o provoace. “Cu generaţia mea -scrie el- istoria nu a fost clementă, indiferent de care parte a baricadei ne-am aflat. Când eşti prins în vârtej, nu poţi sta cu braţele încrucişate, de dragul obiectivităţii. Trebuie să alegi. Eu am ales să fiu la stânga, iar citind această carte veţi înţelege de ce.”
“A alege să fii de stânga”, mai bine spus, a alege să fii şi să rămâi de stânga- iată o provocare deschisă adresată celor care, uneori nu cu depline temeiuri, se auto-proclamă a face parte din clasa politică a României de azi. Iar din cartea lui Ion Iliescu putem extrage câteva folositoare repere pentru a înţelege mai bine ce este, cum gândeşte şi cum se comportă un om politic de stânga. Dar, la fel de bine, despre cum nu trebuie să gândească şi nu trebuie să se comporte un om politic dintr-un partid de stânga. Sau, dacă nu cer prea mult, un om politic aspirând să fie un lider de stânga.
Iată, de pildă ce scrie, acum, Ion Iliescu, rememorând o reflecţie din 1988 despre raportul între puterea politică şi ştiinţă: “Astăzi capătă, de aceea, o semnificaţie deosebită celebra frază a lui Francs Bacon <<Ştiinţa înseamnă putere>>.Ceea ce nu înseamnă, adăugam eu în paranteză, că şi reciproca ar fi valabilă. Mai ales paranteza a fost reţinută şi comentată!” Desigur, afirmaţia o viza pe “savanta de renume mondial”, dar, la fel de bine, am putea lua această aserţiune ca pe un memento de marcată actualitate. Nu de alta dar scena noastră publică e suprasaturată de omniscienţi cu veleităţi de lideri luminaţi şi luminători.
La fel de incitante sunt şi consideraţiile lui Ion Iliescu despre parvenitism sau despre alte năravuri ale celor care se pretind “elita puterii”: “E vechi năravul unei părţi a elitelor conducătoare ale României, indiferent de epocă, de a scoate un profit, adesea substanţial din funcţiile publice pe care le deţin, de a-şi recompensa cu funcţii publice clientela.” Şi, mai departe: “Nici perioada comunistă nu a făcut excepţie. La început mai cu fereală, mai târziu fără jenă, au fost destui cei care au abuzat de funcţiile lor, de privilegiile oferite, inclusiv pentru propria îmbogăţire fără justă cauză.”
Fireşte, mi se poate spune că toate acestea au fost spuse de către Ion Iliescu în iunie 1976 şi ţin de o perioadă revolută. În consecinţă, aştept cu sincer interes să cunosc şi dovezile faptice că, azi, aici şi acum, aceste adevăruri şi–au pierdut, definitiv şi irevocabil, valabilitatea.
Sunt, tot în această carte autobiografică a lui Ion Iliescu, încă multe alte numeroase şi incitante consideraţii care, în pofida trecerii vremii, şi-au păstrat o deplină şi dureroasă actualitate. Ca de pildă: “Nu este convingător şi nu se bucură de prestigiu cel care proclamă principii în care nu crede şi pe care nu le practică, înfumuratul care predică altora modestia, slugarnicul care vorbeşte despre deminitate şi despre curajul opiniei, omul lipsit de principii care dă lecţii de etică şi echitate, arogantul care vorbeşte despre promovarea modelelor democratice.”
Las, însă, cititorului, libertatea de a le descoperi şi de a trage, la rândul său, învăţămintele pe care le crede că merită să fie trase. În ceea ce mă priveşte, după ce am citit cartea, am încercat să pun în oglindă lecţia de viaţă pe care ne-a dat-o Ion Iliescu în “Destinul unui om de stânga” şi modul în care se comportă anumite personaje sau grupuri care se revendică a aprţine clasei politice a României de azi.
Astfel am reuşit, cred, să înţeleg de ce, pentru anumiţi autori, Ion Iliescu este “un personaj politic depăşit”. Şi, pe cale de consecinţă, “de ce” şi “ pentru cine ?” nu este Ion Iliescu “un personaj politic depăşit”!
(*) Ion Iliescu “DESTINUL UNUI OM DE STÂNGA amintiri” Editura LITERA, 2014
