Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Un caz dezolant de rinocerizare”- în aceşti termeni academici îl etichetează Vladimir Tismăneanu pe profesorul Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, pentru culpa de a-şi fi exprimat public susţinerea pentru Victor Ponta în turul II al alegerilor pentru magistratura supremă în statul nostru de drept.
Concluzie nimicitoare cu care apologetul Demisului Naţional îşi încununează furibunda cascadă de termeni, unul mai academic decât altul! Ca, de pildă, “ranchiună galopantă” sau “orbire”. De ce ne-am mai mira?! Nu cu multă vreme în urmă, un alt spirit elevat, Andrei Pleşu, îl punea la colţ, în genunchi şi pe coji de nucă, pe Radu Beligan (personalitatea emblematică a artei şi culturii noastre) pentru aceeaşi culpă de neiertat, adică pentru că şi-a exprimat, tot în mod public, sprijinul pentru Victor Ponta. După o îndelungă absenţă, iată că şi Ana Blandiana iese la rampă şi clamează: “Ponta prim ministru şi majoritatea absolută a PSD în Parlament ar fi o dictatură”. Nu scapă aşa de uşor nici Emil Constantinescu, pe care creatoarea vajnicului anti-dictatorial Motan Arpagic îl numeşte, azi, “un preşedinte slab”, deşi, cu două decenii în urmă îi era o jurată susţinătoare. Nu comentez, mă întreb doar dacă profesorul Emil Constantinescu nu şi-ar fi declarat susţinerea pentru Victor Ponta atât de severa militantă civică l-ar fi socotit tot “un preşedinte slab”?
Şi asta nu este totul…Intraţi pe reţelele de socializare şi, în locul unor comentarii argumentate, scrise într-un limbaj decent, civilizat, veţi da peste o puzderie de invective, de sudălmi şi chiar de ameninţări făţişe adresate, fără jenă, celor care au avut “tupeul” să nu fie de acord ca alesul elitei spirituale a naţiei, Klaus Iohannis, să fie ales preşedinte al României. De fapt, al auto-proclamatei elite de jurată extracţie anti-comunistă a cărei chemare la noua luptă de clasă este tot lozinca lui V I Lenin: “Cine nu este cu noi, este împotriva noastră!”
Foarte vocali atunci când înfierează “cu mânie anti-comunistă” pe oricine nu se supune normei lor de dialog civic- ”tu să taci, atunci când discuţi cu mine !”- fervenţii purtători de stindard ai puritanismului politico-ideologic uită să spună ceva despre uriaşa răspundere civică şi morală care le revine pentru faptul că, zece ani şi mai bine, au fost fervenţii susţinători şi promotori ai regimului abuziv şi corupt al lui Traian Băsescu. Uită sau, după un vechi nărav din vremea ideologiei unice, ne dau de înţeles că subiectul e închis chiar înainte de a fi fost deschis?!
Făcând, toate astea, nu de azi de ieri şi nu de florile mărului, ci pe greu bănet sau cu multe alte profituri câtuşi de puţin de natură strict spirituală. Cred domniile lor că s-a îngropat definitiv şi irevocabil bilanţul ICR din perioada directoratului H R Patapievici? Asta ca să nu dau decât unul dintre atât de multele exemple câtuşi de puţin agreabile pentru conştiinţele veghetoare ale moralei politice. Or, prin ea însăşi, ideea că, având un preşedinte care să nu mai fie vasalul Matrozului Debusolat şi al clanului său, România va putea să facă un corect bilanţ ai celor 10 ani de ruşine şi de jaf, este de natură să le dea fiori reci şi cumplite spaime. De aici şi furia oară, disperarea cu care lansează pe piaţă asemenea elucubraţii.
Aşadar, profesorul Emil Constantinescu reprezintă, pentru Vladimir Tismăneanu et comp, un “caz dezolant de rinocerizare”! În cazul aceasta, ce mai reprezintă susţinerea declarată pentru Klaus Iohannis din partea lui Laszlo Tokes, cel pentru care ziua 1 Decembrie reprezintă nu sărbătoarea naţională a tuturor românilor, ci numai “o zi de doliu”? Idee otrăvită care decurge din aberaţia potrivit căreia “Transilvania care aparţine de drept Ungariei”, furibund susţinută de către Laszlo Tokes şi care se regăseşte printre tezele dictate de Internaţionala Comunistă despre “România, stat imperialist, care a anexat, prin forţă, teritorii care nu îi aparţin de drept”. Teză pentru care PCR a fost scos, în 1924, în afara legii şi pe care, la Congresul al V-lea, partidul însuşi a abjurat-o.
Dacă tot am ajuns la acest subiect delicat, aşteptăm un răspuns clar, în buna tradiţie a logicii nemţeşti, din partea aceluiaşi domn Klaus Iohannis la o altă întrebare care i s-a pus în repetate rânduri în aceste zile: la câte ceremonii organizate în onoarea Zilei de 1 Decembrie sau a Zilei Drapelului Naţional aţi participat în calitate de primar, democratic ales, al municipiului Sibiu? Aveţi argumentele necesare pentru a-i contrazice pe cei care spun că aţi fost prezent la aceste manifestări solemne doar o singură dată în toţi cei 14 ani de mandat?
Tot fără răspuns a rămas şi întrebarea următoare: cum se explică împrejurarea că, acum, când preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, şi-a declarat susţinerea pentru candidatura lui Victor Ponta, ultra vigilentele conştiinţe civice şi-au adus aminte de toate acuzaţiile de “şovinism” şi de “intoleranţă etnică”, în vreme ce atunci când tot Corneliu Vadim Tudor l-a susţinut pe Traian Băsescu asemenea aserţiuni nu au fost “demantelate” ( pentru a folosi un termen atât de drag super-rafinatelor spirite analitice)? Semnificativ este şi faptul că o asemenea discuţie se redeschide ignorându-se faptul că, în ultimii ani, discursul politic al lui Corneliu Vadim Tudor este sensibil modificat, în sensul nuanţării afirmaţiilor şi al eliminării unor termeni categoric negativişti care puteau aduce atingere concetăţenilor noştri aparţinând unor anumite etnii.
Am recapitulat doar câteva dintre întrebările care i s-au pus lui Klaus Iohannis, dar la care nici până acum domnia sa nu a binevoit să dea răspuns. Fără îndoială, ele îi vom mai fi puse în săptămâna premergătoare votului decisiv la prezidenţiale. Să fie, aceasta, adevărata explicaţie a eschivelor repetate şi a tertipurilor jenante pe care preferatul lui Traian Băsescu şi al clanurilor sale le foloseşte pentru a evita o confruntare corectă, cu argumente şi contra - argumente, cu Victor Ponta?
Întrebare de bună credinţă, dar, mă tem, cam fără rost, ştiut fiind faptul că domnul Klaus Iohannis (chiar şi atunci când vorbeşte) tot nu reuşeşte să spună ceva interesant. Scutindu-ne, în acest fel, să îi răspundem aşa cum ne învaţă vorba din bătrâni: “dacă tăceai, filosof rămâneai”…
