Democraţie în pagubă

James M. Buchanan şi Richard E. Wagner scriu în cartea lor “Democraţia în deficit - Moştenirea politică a lordului Keynes” că există asemănări între concurenţa economică şi cea politică. Pentru că aşa cum firmele private intră în competiţie pentru a-şi atrage sprijinul clienţilor folosind modalităţi complexe şi diverse, la fel încearcă şi politicienii cu electoratul, promiţând şi urmând politici şi programe. Dar există şi deosebiri importante între cele două tipuri de concurenţă. Concurenţa de piaţă e continuă, cumpărătorul poate alege între mai mulţi vânzători. Pe când, concurenţa politică este intermitentă, o decizie e obligatorie pentru patru ani. Concurenţa de piaţă permite mai multor competitori să existe simultan: acapararea unei părţi considerabile din piaţă de către un vânzător nu neagă unei minorităţi a cumpărătorilor posibilitatea de a-şi alege furnizorul. În schimb, concurenţa politică e de tipul “totul sau nimic”: acaparând o majoritate a pieţei, un singur furnizor devin unic stăpân. În cazul concurenţei de piaţă, cumpărătorul are o certitudine rezonabilă cu privire la ceea ce achiziţionează. Lucru ce nu e valabil în cazul concurenţei politice, întrucât cumpărătorul obţine aici serviciile unui agent pe care nu-l poate obliga să ia anumite decizii şi căruia trebuie să-i delege un grad mare de alegere discreţionară. Politicienii nu pot fi traşi la răspundere pentru promisiunile lor, aşa cum se întâmplă în cazul vânzătorilor privaţi. Mai mult, necesitatea ca un politician să obţină cooperarea unei majorităţi a politicienilor duce la o situaţie în care votul acordat unui politician e mai puţin clar decât cel primit de o firmă privată.

Principala problemă identificată la nivelul concurenţei politice este aşadar imposibilitatea de a-ţi ajusta preferinţele. Prin contrast, pe piaţa de bunuri şi servicii nu continui să cumperi de la cel de la care nu mai doreşti. Iar în condiţiile în care nu-ţi poţi schimba preferinţele, politicianul apelează la şantaj emoţional pentru a te ţine alături de el. Adică, atunci când nu reformează sistemul, cum a promis în campania electorală, scoate în evidenţă faptele reprobabile comise de competitori.

Buchanan şi Wagner mai atrag atenţia în cartea lor că politicienii urmăresc mereu să-şi maximizeze câştigul electoral. Încearcă să obţină cât mai multe voturi angajând o serie de cheltuieli bugetare, cu riscul de a pierde sufragiile celor ce plătesc impozite pentru a susţine respectivele cheltuieli. După cum se vede aici intervine eterna problemă a politicianului care nu poate lua încredere şi bani din acelaşi loc. Din păcate, orientându-se către “pătura” de alegători ce face masă critică, întregul spectru politic alunecă spre stânga. Luând din ce în ce mai mulţi bani pentru a susţine cu bunuri publice concurenţa politică, scad, din cauza taxării, resursele (capital, lichidităţi) necesare concurenţei economice. Cu alte cuvinte, se alterează forţa investiţională şi mediul de business ca urmare a creşterii statului. Cantitatea de bunuri private scade şi preţul lor creşte.