Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu au avut răbdarea să lase să treacă măcar acele creştineşti şase săptămâni de la nenorocirea petrecută îl Clubul Colectiv” că, iată!, pomanagii politicianişti au şi ieşit în haită să-şi împartă prada. Am scris „nu au avut răbdarea” fiindcă despre decenţă nici că putea fi vorba…
Iar cum rapacitatea şi corupţia pe care le au în codul lor genetic îi mână să facă sursă de profit din orice nenorocire nu este de mirare că s-au repezit să confişte catastrofa şi să o transforme în muniţie împotriva duşmanilor juraţi şi, mai departe, în capital electoral pentru viitoarele alegeri. Din păcate, nu le-a fost prea greu să o facă atâta vreme cât protestul social din ultimele 10 zile, denumit generic „Strada”, era, prin natura lucrurilor, unul complex, antrenând segmente felurite de populaţie, fiecare dintre acestea avându-şi anumite nemulţumiri, aspiraţii sau dezamăgiri. Desigur, au existat şi câteva majore opţiuni şi aşteptări care au fost denumite printr-o expresie cu un caracter mult prea general:„schimbare”. „Schimbare” prin care unii au înţeles de la „schimbarea clasei politice”, la „plecarea politicienilor şi aducerea tehnocraţilor la guvernare”, alţii, mai radicali decât radicalii, ajungând până la formula a cere să avem un stat „fără parlament”. Îmi este greu să apreciez dacă a existat sau nu acest efort colectiv la nivelul masei de protestatari, precum şi capacitatea de a se ajunge la un minim consens asupra unui program punctual de revendicări şi de soluţii sau, dacă acest efort a existat, el nu a dat roadele aşteptate? Cert este că, la această oră, societatea românească se află într-un moment de mare cumpănă.
De aceea, nu poate fi socotită o simplă întâmplare reuşita tentacularelor demersuri ale foştilor purtători de stindard ai Amiralului Dezastrului Naţional, cei atât de bănos înregimentaţilor militanţi social-civici si acestuia, de a se erija în purtători de mesaj şi,ulterior, în negociatori din partea”Străzii” la întâlnirea cu preşedintele Klaus Iohannis. Bineînţeles, fără a avea nici-un mandat ! Au existat, ce-i drept, câteva contestaţi, dar ele au fost repede clasate în virtutea îndătinatului nostru principiu de târgoveţi :„cine n-apucă, pârăşte?!”
În ceea ce priveşte mesajul cu care foarte discutabilii parteneri de dialog ai preşedintelui României au plecat de la Cotroceni, acesta a fost expus, fără jenă şi sfială, de către Liviu Mihaiu, personaj emblematic şi exponent tipic al filosofiei de viaţă a mielului blând şi cele două sau mai multe oi de la care suge pentru a-şi asigura subzistenţa:„Preşedintele ne-a invitat să intrăm în partide, dar nu în cele actuale, eventual să facem partide noi. Părerea mea personală: cred că e momentul cel mai bun.”
Avem, aici, una dintre cheile prin care putem descifra adevărata miză a jocurilor pe care unii sau alţii dintre veleitari vor să le facă, în momentul de faţă, preluând şi adjudecându-şi în beneficiu propriu şi de gaşcă mesajul preşedintele Klaus Iohannis, care a spus că îşi doreşte „un guvern al său”. Idee care a devenit, în retorica deontologilor fără deontologie, să avem şi „partide ale noastre”. De fapt, nişte partiduleţe- satelit, care, la o adică, să îl servească pe domnul preşedinte atunci când unii sau alţii dintre actanţii politici reprezentativi ar îndrăzni să mai mişte în front.
Departe de mine orice intenţie de a pune la îndoială buna credinţă sau capacitatea unor entuziaşti aflaţi de zile întregi printre protestatarii străzii, oameni destoinici care vor să facă şi să facem o alt fel de politică în România de azi. Dimpotrivă, aş fi foarte bucuros dacă aceştia ar avea rezultate care să confirme că au schimbat cu adevărat ceva în România. Dar, mare atenţie ca aceste nobile intenţii să nu fie, şi ele, confiscate de către mercenarii politicianismului de haită, care să deturneze noile partide de la proiectul lor originar şi să le transforme în masă de manevră sau grupuri de presiune politică.
Discuţiile asupra subiectului necesităţii şi şanselor unor noi partide politice mai ridică, însă, şi alte teme sensibile care trebuie abordate cu realism şi cu seriozitate. Mă gândesc, de pildă,că în confruntările electorale ale anului viitor (zic aşa fiindcă bag seama că, mai nou, şi preşedintele Iohannis pare a nu mai fi adeptul alegerilor anticipate), bătălia se va da, cum este şi firesc, pentru a obţine un cât mai mare număr de voturi care să le permită să aibă reprezentanţi în organismele locale şi naţionale ale statului de drept. În cazul acesta, să mă întreb ce fel de partide vor fi noile formaţiuni: partide de masă, partide de doctrină sau partide de lideri? Cum se vor raporta şi cum se vor poziţiona ele în funcţie de coordonatele spectrului politic actual, dar şi în raport cu principalele familii politice din statele cu sisteme democratice stabile, cum ar fi, bunăoară, statele membre ale UE sau Statele Unite? Întrebare cât se poate de întemeiată de vreme ce un partid nu poate să fie luat în serios doar pentru că şi-a propus „să facă alt fel de politică”! Foarte bine, facem „un alt fel de politică”, dar care este oferta sa economică şi cea socială, ce prevede acest partid pentru sănătate sau pentru învăţământ şi pentru cultură?
Acestea ar fi câteva întrebări pe care le pun cu deplină sinceritate, dar şi cu o necesară doză de îndoială metodică, cu atât mai mult cu cât de la alegerile din 1990, dar mai cu seamă la cele din 1992, am învăţat că, în ciuda marii aglomeraţii de pe scena politică, în Legislativul ţării au intrat numai câteva formaţiuni, restul dispărând în neant mai devreme sau mai târziu. Aşa cum s-au prăbuşit în uitare chiar partide care, la începutul anilor *90, aveau forţa să încline decisiv balanţa. PNŢCD fiind un exemplu foarte plin de învăţăminte, fireşte pentru cine vrea să le şi înţeleagă…
Cât priveşte ideea scăderii pragului electoral, nefiind specialist în drept constituţional nu îmi permit să mă pronunţ, dar nici nu îmi pot ascunde curiozitatea ca simplu cap de locuitor şi alegător: nu cumva aceasta grăbită dorinţă de disipare a electoratului românesc vin într-o evidentă contradicţie cu tendinţa care se manifestă în statele cu democraţii moderne, consolidate, de a avea un număr mai mic de partide politice, dar care să fie puternice, cu o bine definită opţiune economică sau socială şi cu un electoral solid şi stabil?
Asta dacă nu cumva ar mai fi printre noi şi doritori să ne întoarcem la politica lui”divide et impera”, servită nouă la pachet cu neaoşa zicere a lui „lasă-i să mănânce şi gura lor ceva” .
