Dumnezeu calcă pe cioburi

Departe, departe in largul mării, apa-i albastră ca floarea albăstrelelor, limpede precum cel mai curat cristal, şi aşa de adăncă, incăt niciodată vreo ancoră nu i-a dat de fund, şi ar trebui să pui nenumărate turnuri de biserici unele peste altele, ca să poţi ajunge din fund pănă la suprafaţa apei. Aşa işi incepe Hans Christian Andersen o minunată poveste, poate una dintre cele mai frumoase poveşti ale lumii: "Mica sirenă". Ştiţi dumneavoastră, povestea fetei aceleia care n-avea picioare, deoarece trupşorul ei se sfărşea printr-o coadă de peşte. Există un moment extraordinar al poveştii, pe care desigur il ştiţi. Acela cănd sirena vrea să aibă şi ea picioare şi se duce la vrăjitoare. "Indată coada ta o să se subţieze şi o să se desfacă in două, in ceea ce numesc oamenii «frumoase picioare». (...) Toată lumea se va minuna de frumuseţea ta, vei păstra mersul tău uşor şi lin, dar fiecare pas te va săngera şi iţi va pricinui dureri, ca şi cum ai călca pe vărfuri de ace." Nu interesează acum povestea in sine, nu faceţi analogii pripite. Ci fragmentul cu pricina. Andersen a primit puţină educaţie, era un copil foarte sensibil şi complexat din cauza inălţimii sale. După moartea tatălui său a fost obligat să lucreze drept croitor şi lucrător intr-o fabrică de ţigări. La vărsta de 14 ani şi-a inceput cariera de căntăreţ, dansator şi actor. De căte ori in viaţă nu o fi călcat pe vărfuri de ace? "De ce se tem copiii?" este tema de astăzi a rubricii "Lumea copiilor". Una dintre temeri ar putea fi aceea că, mai tărziu, viaţa le-ar putea oferi numai cioburi. Pe care, uneori, pănă şi Dumnezeu calcă, in timp ce omenirea işi continuă mersul in coadă de peşte.