Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Prin primăvara lui 1966, începuse să umble vorba în Facultatea de filozofie (atenție, cu ,,z’’ nu cu ,,s’’, fiindcă asta era norma vremii!)că, din toamnă, va lua ființă o secție: secția de sociologie. ,,Sociologie?- se vor fi întrebat unii-, noi despre ce vorbim aici? Nu scria, negru pe alb, în ,,Manualul de materialism istoric’’, ediția 1961, că sociologia este ,,o știință burgheză, subordonată intereselor marilor monopoluri’’ și ,,un instrument de justificare a politicii interne și externe a burgheziei imperialiste’’? Scria, dar între timp, Nicolae Ceaușescu, noul lider al partidului, ținuse o cuvântare la plenara Consiliului Național al Cercetării Științifice în care se delimita de anatemele aruncate- mai cu seamă în lugubrul ,,Dicționar filozofic’’, apărut în Marea Țară de la Răsărit, sub coordonarea lui Boris Ponomorev, ideolog de frunte al PCUS- asupra sociologiei, psihanalizei, geneticii, geopoliticii și ciberneticii. În acest fel, disciplinele până atunci hulite și excomunicate primeau drept de cetate. Adică erau ,,reabilitate’’,în jargonul politico-ideologic stalinist, sau, mai nou ,,valorificate critic’’. (Despre avatarurile sociologiei,filosofiei și ale altor discipline sociale academicianul Gheorghe Vlăduțescu spune multe lucruri substanțiale, memorabile, în cartea sa ,,Filozofie și politică. 1957-1962’’, pe care o recomand cu deplină încredere.)
Ce-i drept, cuvântul ,,sociologie’’ fusese menționat, prin 1962, în titlul unei lucrări considerată, la vremea apariției sale, ca foarte curajoasă, și în care, dacă dăm la o parte prea multul balast ideologic, putem găsi substanțiale analize și idei incitante. Este vorba despre ,,Sociologia succesului’’, cartea iscălită de Mihai Ralea și Traian Hariton (de fapt Traian Herseni, dar acesta nu avea drept de semnătură din motive politice).
Așadar, din toamnă, la Universitatea din București, a început să ființeze secția de sociologie și, firește, catedra de sociologie generală. Catedră al cărei prim șef a fost, dacă nu mă înșeală memoria, Miron Constantinescu, personaj extrem de contestat al scenei politice de după 1947 și pe care, în romanul său de meritat răsunet ,,Întâlnire la judecata de apoi’’, Petru Dumitriu l-a stigmatizat făcându-l personaj cu numele Diocletian Sava. În carte , ca și în viață, acesta fiind emulul și rivalul unui alt odios al ideologiei partidului-unic:,,tovarășul Malvolio Leonte’’, alias Leonte Răutu.
Am făcut anume această trimitere, cam livrescă recunosc, pentru că din această acerbă concurență neloială la vârfurile partidului unic avea să câștige , într-un fel, sociologia. Miron Constantinescu fiind cel care, aflat într-o veritabilă revenire de formă după ce fusese categoric marginalizat de Gheorghiu Dej, s-a prevalat de regândirea și de relansarea sociologiei ca disciplină științifică pentru a-și consolida autoritatea și a câștiga încrederea noului lider al partidului.
Nu este cazul să intrăm într-o discuție mai amănunțită, dar cred că ar foarte interesant pentru un pasionat al sociologiei politice dacă ar relua tema sugerată de această evocare. Să spunem sub genericul ,,Știință și conștiință în bătălia pentru putere politică’’…
Revenind, însă, la subiectul propriu-zis al acestor notații, aș spune că una dintre marile șanse ale noului început de drum al sociologiei, la București, a fost aceea că la catedră au fost cooptați oameni de mare valoare intelectuală, cum ar fi Henri H Stahl, dar, mai cu seamă, tineri foarte valoroși și curajoși:Natalia Damian, Virgil Constantinescu, Andrei Stănoiu, Cătălin Zamfir, Septimiu Chelcea, cărora, în timp, aveau să li se adauge noi și noi valori selectați din promoțiile de absolvenți ce au urmat anului de debut:1966. Dintre care, de bună seamă,au făcut parte cei care au intrat în facultate în anul 1966 și au absolvit-o în 1970.
După cum era și firesc, noi, cei din anul II de la secțiile de filozofie, psihologie sau pedagogie ale facultății, ne-am împrietenit foarte repede cu noii colegi. Îmi este foarte greu să uit, de pildă, că în anul vara anului 1967, adică atunci când această primă promoție își efectua stagiul de practică sociologică la Slatina, nu pierdeam o săptămână ca să nu trag o fugă de la Caracal, urbea mea de baștină, spre a petrece câteva ceasuri cu prietenarii și prietenarele de la sociologie la o cahfea preparată cu aleasă știință la o locantă anume de lângă piața Cetăți Aluminiului. Locantei i se spune, mai familiar, ,,La turci’’, deși patronii erau albanezi. Iar ceea ce era mai interesant din toate aceste întâlniri și șuete este faptul că ,,profii’’ care diriguiau buna desfășurare a practicii studențești erau, ei înșiși, foarte deschiși și deosebit de inventivi convivi ai noștri, desigur fără a face nici-un rabat respectului și deferenței pe care statutul domniilor lor le cerea a fi respectate. Așa încât nu cred că greșesc prea mult dacă afirm că bună parte din deprinderile de buni dascăli și de aplicați cercetători ai psihologiei sociale pe care le-au dovedit, de-a lungul vremii studenții de acum o jumătate de veac, își au izvorul în bunele practici pe care le-au dobândit și în acele frumoase și incitante colocvii de la om la om.
Ar mai trebui să mai adaug aici și o întâmplare foarte potrivită pentru a reda felul anume în care gândeau și se raportau la realitățile vremii câțiva dintre studenții Promoției I a re-înnoitei secții de sociologie. Așadar, la începutul anului 1969 se pregătea apariția primului număr tipărit al revistei ,,Universitas’’, editată de studenții universității bucureștene. Eram la puțină vreme după ce, în mai 1968, Europa Occidentală și Statele Unite fuseseră confruntate cu un impresionant val de mișcări ale studenților. Ne-am gândit, atunci, noi, cei de la revistă, să propunem colegilor de la secția de sociologie să își spună opinia asupra răspunsurilor optime ale societății, mai ales, ale puterii politice, la doleanțele și aspirațiile tineretului universitar, ale tineretului în general. Zis și făcut! Colegii Maria Ghiță(Voinea)și Gheorghe Crasnea ne-au pus la dispoziție, mintenaș, două texte substanțiale și curajoase.
De-aici a ieșit și dandanaua! Pentru-că, vigilenți cum le era misia , cei de la Direcția Generală a Presei de pe lângă Consiliul de Miniștri- cenzura!- ne-au cerut să scoatem numaidecât cele două texte, în care, printre multe ,,fitile’’, se găsea și o afirmație de-a dreptul incendiară despre,,tineretul occidental care dispune de nelimitate opțiuni politice și posibilități de afirmare’’. După îndelungi negocieri, purtate la vârful instituției cu însuși temutul său șef ,Iosif Ardeleanu!- treabă care nu ar fi fost de imaginat dacă în conducerea revistei nu era o anumită colegă, studentă la matematici -, textele au apărut, nu înainte,însă, de a fi fost ,,aduse pe line’. Pe linia partidului, firește!
Nu mă îndoiesc, repovestită azi, o asemenea ispravă poate că nu mai are a ne spune prea multe, dar am dorit să o aduc în atenție pentru că, în felul său, poate fi dovada unui anume fel de a cerceta realitatea, de a gândi și de a scrie, al celor formați la școala sociologică de la București, dar, la fel de bine, și al colegilor lor, din cea vreme, de pe băncile universităților din Cluj sau din Iași.
Se pot scrie și povesti- mai cu seamă la un asemenea ceas aniversar- multe și pline de tâlc amintiri despre anii frumoși ai studenției noastre. Ani ai unei relative dar reale deschideri spirituale, în care ne-am format și am pășit în viața cetății. Ani în care, după sau chiar în locul unor cursuri sau seminare, mulți dintre noi adăstam la o cafea (cu sau fără… ingrediente) pe terasa de la,,Tosca’’, botezată și<
Postulat căruia, sociologia românească i-a dat, prin magistrul său, Dimitrie Gusti, o replică memorabilă - ,,Sociologia militans’’. Proiect generos sub a cărui egidă se va afla și apropiatul moment aniversar al împlinirii celor 5 decenii de la revenirea sociologiei la locul pe care îl binemerita în Universitatea București, primul pas al reinstituționalizării sale în învățământul nostru superior.
