Păcatul pe care-l ”scriem” singuri

Viata noastra-i o poveste, pe care pe care o putem rescrie, dar rescrierea aceasta-i un proces, care incepe in gandurile noastre. Un gand se scrie automat, fie ca stim sau nu stim, in inconstientul nostru. O idee se scrie automat in noi. Ceea ce gandim despre altii estre scris in aceasta uriasa, infinita carte a vietii, care suntem noi insine. La nivel constient gandim, la nivel inconstient inregistram ceea ce am gandit. Lumea interioara a unei fiinte este, in fapt, o lume scrisa de fiinta insasi, o lume scrisa precum a fost perceputa. Lumea scrisa in inconstient continua sa vibreze, sa pulseze, sa existe si sa atraga in experienta imediata acele lucruri pe care le-am perceput ca fiind reale. Bune sau rele, frumoase sau urate, infricosatoare sau demne de critica, lucrurile lumii, evenimentele, oamenii, tot ce ne trezeste o emotie, ne atrage sau ne respinge creaza povestea noastra personala. Perceptiile uitate, reprimate, negate sau neplacute, ca si cele pline de iubire rasar in viata de zi cu zi, se intrupeaza in oamenii pe care-i intalnim ca din intamplare, in evenimentele vietii, care par si ele intamplatoare!

Lumea constiintei fiecaruia dintre noi ne inconjoara, ne sta aproape, ne surade in tot ce ne emotioneaza. In relatia cu aparent puternica lume reala, in relatia cu experientele vietii, oricat de dureroase sau de frumoase ar fi ele, ceea ce gandim si am gandit vreodata se iveste spontan, obligatoriu, in acelasi timp, in constiinta. Viata ne obliga sa ne vedem pe noi insine asa cum suntem in interior, chiar daca am uitat. Adevarul este cel despre care ne-a vorbit Isus; 'nimic nu ramane ascuns', chiar daca ascundem sau mintim, in speranta ca ascunsul exista. Asa cum 'ploaia picura peste cei buni si peste cei rai', cum soarele nu-i interesat de judecatile umane despre bine si rau, constiinta inregistreaza fara partinire, in mod precis si fara judecata, doar propriile noastre judecati. Experienta vietii, fie cea in care sunt implicati copiii, parintii, iubitii, iubitele, dusmanii, Guvernul, criza sau frumusetea naturii, ne dezvaluie automat continutul uitat al perceptiilor noastre. Ne putem vedea pe noi insine peste tot, dar – pentru ca nu ne place intotdeauna ce am vazut – preferam sa credem ca lumea materiala, oamenii, situatiile, parintii, copiii sau natura dezlantuita detin puterea de a ne face rau. Credem ca nu avem nimic in comun cu raul, care pare sa ne fie facut, credem ca nu avem nici un amestec si nici o responsabilitate in clipa in care suntem victime. Altii se invinovatesc copios, teribil si devastator, spre nefericirea lor, si pentru ca respira!

Pacatul se naste in perceptia noastra. Percepem pacatul si constiinta il scrie. Ajungem sa-l si facem doar pentru ca am scris si nu am scris altfel decat cu pana nevazuta, dar automata a propriei perceptii. Inconstienti de starea noastra, inconstienti de instrumentele pacatului si ale virtutii, suntem nevinovati si lipsiti de pacat pana in clipa in care intelegem ca a judeca este, poate, pacatul nostru real. Consecintele judecatii sunt vinovatia, furia, mania, ura, deprimarea, durerea emotionala, frica si tot ce traim ca suferinta, tot ce ne determina sa facem rau! 'Judecata este a mea', spune Domnul! Poate ca de aceea Biblia ne sfatuieste sa-i lasam lui Dumnezeu judecata; ea-i la radacina pacatului si doar renuntand la judecata ne vom vindeca sufletele. Pacatul e intai o judecata si apoi devine o fapta; pacatul e o perceptie, care – iertata, inteleasa si acceptata – se sterge din povestea vietii noastre. In locul pacatului se iveste iubirea, iar atunci cand iubirea e-n noi, nu mai avem pacat!