Rămâne doar poezia

Nici pe ultimul drum, Adrian Păunescu nu şi-a dezminţit vocaţia de catalizator al marilor emoţii, sfâşiat între ură viscerală şi adoraţie vecină cu idolatria. Nici albul imaculat, nici negrul catran nu pot însă zugrăvi un personaj atât de uriaş, de complex şi de contradictoriu. Fără infinite nuanţe de gri, nu-i vom afla portretul, ci caricatura. În galeriile posterităţii, nu e loc pentru caricaturi.

Omul poate fi iubit sau hulit. Poetul trebuie eliberat de povara biografiei. Să-i conteşti lui Adrian Păunescu locul în literatură e la fel de stupid ca a zice că Nikita Mihalkov nu poate rămâne în istoria cinematografiei fiindcă e un admirator declarat al lui Putin. Timpul i-a făcut mereu de râs pe cei care n-au înţeles că Arta nu operează după criteriile corectitudinii politice. Chiar dacă a dirijat pentru Hitler, Furtwangler nu a devenit un muzician mai puţin genial. "Triumful raţiunii" şi "Olympia" lui Leni Riefenstahl rămân capodopere de necontestat, chiar dacă au fost folosite ca instrumente ale propagandei naziste. Singurul păcat pe care posteritatea nu îl poate ierta este, se pare, mediocritatea.
Cu foarte puţine şi penibile excepţii, nimeni nu-i contestă lui Adrian Păunescu talentul. Că a abuzat de extraordinara lui uşurinţă de a versifica e cu siguranţă adevărat. Dar nerelevant. Pentru că poeziile proaste nu le anulează pe cele bune. Slavă Domnului, altfel din întreaga literatură universală nu ar mai rămâne mare lucru... Nimeni nu e genial în fiecare rând.

Poezia nu se analizează statistic. Nu e un bilanţ contabil, cu plusuri şi minusuri. Şi nici nu e un joc de sumă nulă. Un mare poet nu-i face pe ceilalţi mai mici. Ierarhiile sunt absurde în acest domeniu al unicităţii şi al irepetabilului. Doar nulităţile cred că îşi pot face piedestal săpând la temelia faimei unor confraţi. Că se vor vedea ei mai bine dacă "rivalii" ies din peisaj, se estompează-n uitare. Adrian Păunescu nu a căzut niciodată-n păcatul acesta. Dimpotivă. De la Cenaclul Flacăra - care i se reproşează şi astăzi - nu ţin minte nici un vers despre Partidul Comunist.

Îmi amintesc însă perfect poeziile lui Bacovia şi Labiş, ale lui Doinaş şi Sorescu. Îmi amintesc că acolo i-am descoperit pe Esenin, dar şi pe Omar Khayyam. Şi tot acolo am auzit pentru prima dată versuri ale lui Nichifor Crainic. Mi-e greu să înţeleg cum această experienţă te-ar fi putut face să-l iubeşti, brusc, pe Ceauşescu. Ştiam cu toţii că sporadicele reverenţe făcute propagandei oficiale erau preţul obligatoriu al oricărei comunicări de masă. Nimeni nu le lua în serios. Până şi propagandiştii şi-au dat, în final, seama de asta. Au realizat că, pentru regim, târgul era riscant şi păgubos. Adrian Păunescu iubea Poezia, chiar dacă flirta cu ideologia. A avut noroc ca această mare dragoste să-i fie împărtăşită. Restul nu mai contează acum.