Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Dezbaterea este nu între mai puţină Europă sau mai multă Europă, ci între afirmarea Europei sau sfârşitul Europei”- aceasta este proorocirea pe care a făcut-o preşedintele Franţei, Francois Hollande, la Strasbourg, în faţa Parlamentului European care, potrivit relatării corespondenţilor de presă, l-au aclamat în picioare, minute în şir.„Da, sfârşitul Europei!”, a întărit oratorul care a cerut Uniunii Europene să facă dovada unităţii sale în faţa crizelor.
Atenţie mărită, Francois Hollande, cel care enunţă dramatica dilemă „Afirmarea Europei sau sfârşitul Europei”, este acelaşi Francois Hollande care, la Summit-ul european din decembrie 2012, spunea pe un ton la fel de categoric, de răspicat: „Vremea când Europa oferea lumii spectacolul crizelor şi al dezbinării a luat sfârşit!”
Fireşte, de atunci au trecut aproape trei ani. Trei ani încărcaţi de tensiuni şi de confruntări generate de criza economico-financiară care a pus construcţia europeană în faţa unor categorice provocări. Provocări cărora, nu întotdeauna, Uniunea Europeană le-a găsit şi răspunsurile potrivite. Dovadă şi criza refugiaţilor pentru soluţionarea căreia, în pofida edictelor Comisiei Europene ,ca şi a ameninţărilor lansate de cancelarul Germaniei, Angela Merkel, secondată de însuşi preşedintele francez Francois Hollande, nu toate statele membre ale UE s-au arătat dispuse să accepte fără crâcnire cotele obligatorii. Ceea ce le-a atras recalcitranţilor calificativul drastic:„un pericol pentru Europa”, tot din partea Angelei Merkel.
Cât priveşte înspăimântătoarea profeţie despre „sfârşitul Europei”, lansată de către preşedintele Hollande, nu putem spune că teza aceasta ar fi o noutate absolută. În urmă cu aproape un veac, filosoful german Oswald Spengler a scris o lucrare în două volume –„Der Untergang des Abendlandes” (vol I, apărut în anul 1918 , iar vol. II-în 1922)- în care prevestea „declinul Occidentului”. Mai aproape de vremile noastre, în 2006, Pierre Moscovici publica o carte al cărui titlu nu lăsa loc echivocului: „L*Europe est morte, Vive l *Europe!” Carte scrisă sub puternicul impact emoţional provocat de eşecul Referendum-ului din mai 2005 asupra Tratatului constituţional al Uniunii Europene care a fost respins categoric în în Franţa şi Olanda (membri fondatori ai UE) .Fapt pe care nu puţini actanţi şi observatori ai scenei politice l-au considerat dovada indubitabilă că „Europa a la Jean Monet, construită acum cincizeci de ani, este moartă şi îngropată”( cf Pierre Moscovici).
Cu toate acestea, Ideea Europeană nu era pentru autor- fost ministru al Afacerilor Europene al Franţei, fost membru al Convenţiei europene şi apoi deputat al Parlamentului de la Strasbourg şi raportor al Legislativului de la Strasbourg pentru integrarea României în UE, în prezent comisar european-, o cauză definitivă pierdută:„Rămâne să inventăm Europa care vine. Fiindcă proiectul european reprezintă, mai mult ca oricând, o necesitate şi un ideal. Aceasta este sarcina care aşteptă noile generaţii ale Europei”.
Şi totuşi, la zece ani de la asemenea predicţii, optimiste în esenţa lor şi ponderate ca mod de exprimare, Uniunea Europeană se confruntă cu serioase şi multiple probleme, ceea ce a condus la creşterea continuă a euroscepticismului. Dincolo de etichetele cu care l-au gratulat unii sau alţii, euroscepticismul este, totuşi, expresia opoziţiei cetăţenilor din mai multe state membre ale UE faţă de „deficitul de democraţie” înregistrat, mai ales, în perioada în care PPE a deţinut şi a gestionat în mod discreţionar, autoritarist ,comanda atât în Comisia Europeană cât şi în Parlamentul European. Apărut în Marea Britanie şi, poate de aceea, fiind perceput ca un fenomen tipic britanic, euroscepticismul a cuprins , astăzi, întregul nostru continent. Potrivit datelor unui Eurobarometru,prezentate în cadrul unei dezbateri pe această temă organizată de Fundaţia Europeană Titulescu-Centrul de Studii Strategice, cu doi ani în urmă, încrederea în proiectul european înregistra, pe atunci, o dramatică scădere, situându-se la:- 49%în Marea Britanie,- -22% în Franţa, -29% în Germania, - 22 % în Italia, -52 % în Spania.
Printre principalele cauzele acestui record negativ fiind enumerate: deficitul democratic, lipsa transparenţei, inflexibilitatea,tendinţa creării unui super-stat puternic centralizat şi teama unei ameninţări simbolice la adresa comunităţilor naţionale. Să reţinem ultimele două cauze pentru că, din cumularea lor, reiese un fenomen foarte îngrijorător, care poate fi o adevărată”bombă cu ceas” pentru Proiectul European şi anume imposibilitatea instituţiilor UE de a identifica şi de a face să opereze modalităţi optime de gestionare a relaţiei naţional/supranaţional. Fapt pe care l-a pus în evidenţă şi Consiliul JAI care a decis măsurile în vederea redistribuirii cotelor de emigranţi. Consiliu la care au existat şi câteva voturi împotrivă, printre care şi cel al României.
Aceasta este realitatea şi, sincer vorbind, nu cred că avem motive să ne punem mari speranţe într-o răsturnare spectaculoasă a situaţiei. Ceea ce însemnă că ne putem aştepta la accentuarea euroscepticismului şi chiar la contrareacţii. Acestea ar fi şi pericolele care, în viziunea preşedintelui Hollande, ameninţă Europa:„revenirea la frontierele naţionale şi desfiinţarea politicilor comunitare, abandonarea monedei euro”.
Mutând discuţia aici, la noi acasă, mărturisesc a nu avea cunoştinţă despre un sondaj de opinie de ultimă oră care să testeze starea de spirit a românilor faţă de construcţia europeană şi de politicile sale. Pot, însă, afirma fără teama de a greşi că, date fiind, pe de o parte, decizia Consiliului JAI de a impune statelor membre cote obligatorii de refugiaţi, sub ameninţarea unor sancţiuni financiare, iar, pe de altă parte, respingerea repetată şi, mai ales, fără motive clar precizate, a cererii României de a intra în Spaţiul Schengen- dureroasa surpriză venind din partea Franţei şi a Germaniei-, nu prea ar exista motive să credem că rezultatele unui asemenea sondaj să dea câştig de cauză unui euro-optimism debordant… Ceea ce, în nici-un caz, nu trebuie să fie interpretat decât ca exact ceea ce şi este: reacţia cetăţeanului român faţă de un anumit fel al unora dintre diriguitorii UE de „a face dovada unităţii în faţa crizelor”.
Cred,aşadar, că declaraţiile preşedintelui Francois Hollande despre „afirmarea Europei sau sfârşitul Europei” trebuie discutate cu maximă atenţie. Nu,însă, înainte de a ne preciza termenii:„Vorbim despre sfârşitul Europei sau despre sfârşitul unui anumit model european?”
