Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acum câteva zile, l-am sunat pe un distins universitar de care, de cincizeci de ani, mă leagă o frumoasă prietenie, începută încă în anii studenției. Vroiam să îi cer câteva lămuriri despre condițiile în care o cunoștință de-a mea, trăitoare în provincie, putea rezolva o problemă cu facultatea unde predă și fostul meu coleg. Nu mică mi-a fost , însă, mirarea atunci când interlocutorul mi-a răspuns pe un ton categoric, imperativ:,,Să meargă la secretariatul facultății și acolo va primi toate lămuririle’’.După care, zdrang telefonul!
Întâmplarea a făcut ca, tot în aceste zile, să îl accesez, tot la telefon pe un medic de renume cu rugămintea de a o consulta pe fetița unei familii prietene. De felul său, deosebit de binevoitor, și acest domn mi-a livrat formula standard:,,Să meargă să se programeze la policlinică’’. Pentru ca, imediat după un condescendent,,la revedere’’, să închidă telefonul.
La început, mi-am zis că nu am fost eu prea clar în legătură cu ceea ce doream să îi întreb sau, mai rău, că acești doi interlocutori telefonici au crezut că am ceva interese și că aș urmări să obțin niscai beneficii meschine. Drept pentru care îmi propun să îi caut zilele următoare pentru a ne lămuri cum stau lucrurile. Până atunci, povestind cele două întâmplări unui alt amic, bun cunoscător al trebilor, acesta mi-a dumirit:,,E limpede, oamenii se feresc să vorbească la telefon despre asemenea subiecte, fiindcă se tem că pot fi ascultați și chiar acuzați de trafic de influență sau de alte belele.’’ Iar, după ce i-am explicat că nu aveam de gând nici măcar să fac o cât de vagă aluzie de felul acesta, amicul mi-a replicat:,,Tu chiar nu îți dai seama pe ce lume trăim?’’ Încheind dialogul nostru cu urarea înflăcărată:,,Trăiască Noua Eră a Suspiciunii și cadrele sale de nădejde!’’ Nu, însă, înainte de a conchide cu amară ironie:,,Tu încă nu ești conștient că trăim sub imperiul suspiciunii rezonabile?’’
Mai mult sau mai puțin întâmplător, situații de acest fel se adaugă unei stări de fapte foarte aproape de a deveni o criză generalizată, de sistem, a statului și a colectivității. Mă refer, după cum lesne se poate înțelege la teama dacă nu chiar refuzul multor decidenți de la diverse paliere ale administrației publice de a lua decizii și de a și le asuma, chiar dacă au atât competențe cât și temeiuri legale pentru a o face. Motivul (uneori invocat deschis, alteori nu) fiind același:,, Dar dacă, mâine-poimâine mă toarnă cineva la DNA? Nu vedeți ce pățesc, aproape zilnic, oameni care au vrut să facă ceva pentru orașul lor și pentru colectivitate?A fost de-ajuns să îi <
Nu am avut și nici nu am motive să îi contrazic pe cei ce susțin asemenea dureroase adevăruri. Dimpotrivă, încep să cred că, mai nou și mai nou,statul de drepți- instaurat și manipulat de către Amiralul Dezastrului Național și păstrat intact ba chiar aflat în plin proces de consolidare brutală- a are de-acum, pe componenta sa opresivă, o nouă instituție și o nouă lege: instituția delatorului și lege suspiciunii rezonabile.
De aici și năucitoarea cavalcadă a datului în gât, după parșiva logică a lui,,urma scapă turma’’, ca și nenorocita practică de a-mi cere mie, pârâtul, să dovedesc că sunt nevinovat, deși, tu, justițiarul nu ai administrat suficiente și convingătoare probe că sunt vinovat. Sau, judecând după cum stau lucrurile în regimul de dictatură multilateral dezvoltată a procurorilor,tocmai pentru că nu le ai sau, mai rău, că ele nici măcar nu există!
Cât privește aria delațiunii- ,,toarnă, toarnă frate!’’- aceasta nu este decât o versiune asezonată, a ,,demascărilor fără milă’’ și a,,înfierărilor cu mânie proletară ’’ din justiția de rit stalinist, despre care nu am nici-o îndoială că anumiți părinți cu dosare beton în procuratura comunistă le vor fi povestit, la ceas de seară, odraslelor lor, aflate astăzi vârfuri ale sistemului (in)justiției carpato-pontico-dâmbovițene. Așa după cum îi vor fi învățat și exemplul eroic al pionierului sovietic , acela care i-a turnat la KGB chiar pe părinții și pe frații săi…
Nu am nici-o îndoială că modestele mele rândulețe vor stârni replica neiertătoare a unor bine înregimentate conștiințe civice. Care îmi vor reproșa că nu văd- sau, mai rău, că nu vreau să văd- că toată această sarabandă nebunească a tele-justiției de larg consum ar fi, de fapt, o aprigă și neînfricată luptă anticorupție? Văd și eu treaba asta, numai că mai văd și adevărul pe care instituțiile represive ale statului de drepți nu au nici-un interes să fie deconspirat. Dar, încă, să îl și recunoască. Și anume că, în realitate, DNA și binomul, au confiscat dorința sinceră și perfect îndreptățită a cetățenilor de a fi depistate și pedepsite faptele de corupție, la toate nivelele, dar pe care au transformat-o și o folosesc ca instrument de represiune împotriva tuturor celor care și-au permis sau și-ar mai permite să miște în front. Axioma sistemului fiind proclamată de către Raluca Prună, (încă) ministra de justiție, atunci când a spus că discuția despre drepturile omului este,,un lux teoretic inutil’’.
Nu este,atunci, câtuși de puțin întâmplător să vedem că această furibundă campanie de întronare a diktaturii prokurorilor se face la pachet cu o cinică, sistematică, acțiune de compromitere a unei alte puteri a statului de drept, parlamentul, și, mai nou, a presei, denumită pe drept cuvânt cea de-a patra putere a unui stat democratic modern.
Nu este, însă, câtuși de puțin întâmplător dacă toate acestea se petrec în anul în care românii vor fi chemați la urne pentru a-și alege, prin vot democratic, liber exprimat, reprezentanții în consiliile locale și în parlamentul țării. Vot care,de bună seamă, se bazează pe încredere, în cei pe care îi vom socoti cei mai buni pentru a fi aleși și, în egală măsură, în noi înșine ca și în vecinul, colegul prietenul sau ruda noastră. În aceste condiții, cum am mai putea să avem solidaritate și conlucrare pentru a relansa economia și a spori patrimoniul național?
Cu șase decenii în urmă,în 1956, Nathalie Sarraute, reprezentantă marcantă a ,,noului roman francez’’, publica un volum incitant încă prin titlul său:,,L* ere de soupcon’’(,,Era suspiciunii’’).Nu era un volum pe teme politice, ci unul de eseistică literară. Și iată că acum, după 60 de ani, sintagma revine în actualitate, aici, la noi. Și nu în universul literar ci în realitatea noastră cotidiană, imediată Împrejurare care naște întrebarea: cui folosește , de fapt, această ,,nouă era a suspiciunii’’?
Am pus și eu, ca tot omul, o modestă întrebare. Deși, pot să vă asigur, că am de-acum și o suspiciune rezonabilă. Dumneavoastră nu aveți ?...
