Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A trecut ceva vreme de când discutăm despre bolile economiei noastre. Multe dintre aceste boli au fost deja vindecate. Altele însă ne mai dau de furcă. N-au fost găsite până acum cele mai bune medicamente pentru vindecarea lor.
Una dintre boli, într-adevăr gravă, căreia nu i-a fost administrat un leac eficient, este dramatica întârziere înregistrată în construcţia de autostrăzi. Care ar fi soluţia? Mulţi dintre practicienii şi teoreticienii din economia noastră, care cred că bugetele de austeritate ar fi vinovate, susţin sus şi tare că problema infrastructurii va putea fi rezolvată numai prin... umflarea deficitului bugetar. Aşa să fie? Pe termen scurt, un astfel de "stimulent", folosit intensiv cândva (bunăoară, Administraţia Nixon, în America, îmbrăţişase teoria deficitului activ, cheltuind pentru investiţii bani neacoperiţi cu venituri bugetare) ar putea avea efecte pozitive. Dar astfel de efecte nu ar avea cum să fie prelungite pe termen lung. Aşa că va fi nevoie de alte măsuri pentru stimularea investiţiilor în infrastructură.
Dar să mă întorc la judecata celor ce văd în România anului 2010 nevoia unui deficit bugetar mai mare. Raţionamentul lor e simplu. Vrem autostrăzi? Atunci să lăsăm deficitul bugetar să urce spre cer. Vom putea cheltui fără să avem venituri bugetare; mai departe, cu banii scoşi din deficite vom cofinanţa atragerea de fonduri europene, iar cu fondurile europene vom construi autostrăzi.
Dacă însă în loc să scadă (şi încă sub 3 la sută) deficitul bugetar va creşte, nu vom mai îndeplini o condiţie pentru intrarea în zona euro la 1 ianuarie 2015. Aşa că a fost scoasă din pălărie încă o soluţie: să amânăm aderarea la zona euro.
Despre autostrăzi discutăm de două decenii. Discutăm... fără să fi fost însă dat şi aşteptatul impuls financiar. Şi nici nu va fi dat până când factorii economici, pe verticală şi pe orizontală, atât la nivel "macro", cât şi "micro", nu vor înfăptui prea mult amânata reformă structurală. Ar fi condiţia inevitabilă pentru însănătoşirea creşterii economice. Iar din creşterea sănătoasă ar veni bani pentru modernizarea infrastructurii. Restructurarea economiei este aşadar singura şansă, singura măsură în stare să producă bani pentru autostrăzi. Inclusiv să atragă bani europeni.
În 2000, în primăvară, România şi-a fixat un program de 15 ani pentru a cuceri trei zone de protecţie. În 2004, primirea în NATO a marcat intrarea noastră în zona de protecţie militară. În 2007, aderarea la Uniunea Europeană ne-a asigurat intrarea în zona de protecţie economică. La 1 ianuarie 2015 ar urma să intrăm în zona de protecţie monetară. Zece ani au trecut deja. Au mai rămas cinci. O jumătate de deceniu ce ne va cere mai multă muncă, mai multă competenţă şi concurenţă la sânge. De aici înainte, fundamental este ca ochii autorităţilor şi ai întregii societăţii să nu se mai dezlipească de balanţele cu care cântărim rezultatele. Cele mai importante fiind bugetul - cu cele două talere, veniturile şi cheltuielile; balanţa comercială - cu importurile şi exporturile; şi, desigur, balanţa externă - cu plăţile şi încasările. Plus nevoia de a scăpa de povara cea mai grea: pierderile companiilor care... se fac că produc.
Şi deficitul bugetar? Să fim serioşi! Când Grecia vine la vale - una din cauze fiind tocmai deficitul bugetar -, când Spania şi Portugalia au probleme mari, iar Italia nu se simte nici ea prea bine, şi când Comisia Europeană e tot mai stingherită de discordanţa între politica monetară unitară şi politica bugetară diversificată, lăsată la voia fiecărui stat, cine ne-ar putea încuraja pe noi să încălcăm Pactul de Stabilitate?!
