Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Anunţul preşedintelui Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, că va recurge la quantitative easing din 2015, a depreciat euro sub 1,23 dolari. Dar nu neapărat decizia de a mări masa bănească de euro mă surprinde, ci felul în care procedează Elveţia. Îmi amintesc că scriam, în septembrie 2011, într-un articol apărut în Income Magazine, că nu e cea mai bună idee ca Ţara Cantoanelor, când urmăreşte să restrângă aprecierea francului, să se raporteze la euro, ci la dolar. Moneda americană e cea în care intră fluxurile financiare, care-s mult mai importante decât banii ce se învârt în economia reală, conectată la euro.
Dar tocmai pentru că Elveţia n-a ţinut cont de faptul că dolarul va câştiga teren faţă euro încearcă acum să-i frâneze ascensiunea. Aşa se explică de ce-i atât de volatilă cotaţia euro-dolar. Iar implicarea micii ţări multilingve într-un război atât de mare nu îi dă sorţi de izbândă, fiindcă după ce cursul creşte chinuit, un procent, cade brutal. Mai important e că orice bătălie are costuri. Pe viitor, statul helvet, ca să facă rost de resurse cu care să nu-i permită francului să se întărească, ar trebui să majoreze taxele ori să-şi mărească deficitul bugetar şi, implicit, datoria publică. Ceea ce contravine cu tradiţia ţării, de paradis fiscal. De altfel, primul pas coercitiv a fost chiar impunerea, pe o piaţă liberă, a unui prag peste care francul să nu mai urce. Măsură luată, e drept, ca urmare a abuzurilor fiscale ale politicienilor, ce i-au determinat pe capitalişti să se refugieze cu banii într-o ţară neutră. Stat ce avea deja o economie foarte bine pusă la punct structural, şi îi era imposibil să absoarbă “puhoiul” investiţional.
Dar înăsprirea fiscalităţii pentru păstrarea nivelului francului n-ar fi singura cale de scăpare, ci şi intrarea Elveţiei în Uniunea Europeană, însoţită de adoptarea euro. Problema este însă că alegând o astfel de soluţie ar însemna tot o renunţare la statul de paradis şi cvasifalimentul industriei financiare. Europa e în plin proces de creştere a poverii fiscale. La fel ar urma să procedeze şi o Elveţie integrată în uniunea monetară. Mergând pe mâna unui mediu de business din ce în ce mai ostil, “compatibil” cu cel al UE, cantoanele elveţiene nu-şi vor mai permite să producă mărfurile bune calitativ, dar scumpe, din prezent, fiindcă nu vor mai avea cui să le vândă.
Din fericire însă există încă şi o a treia cale ce permite evitarea cheltuirii inutile de resurse pentru a opri aprecierea monedei americane: Legarea francului elveţian de dolarul american, pentru că fluxurile financiare sunt denominate în această monedă. Ele sunt mult mai mari decât cele generate de economia reală, şi nu intenţionează să intre în acel loc, ci doar să profite de regimul fiscal. Practic, confederaţia are de ales între a-şi schimba partenerii comerciali şi de a se transforma dintr-un paradis, într-un infern fiscal.
