Victor Ponta a pierdut prezidenţialele pe 12 decembrie 2012!

Cunosc foarte bine zicala “după război, mulţi viteji se-arată”, dar mai ştiu, la fel de bine, că dureroasa lecţie a pierderii alegerilor prezidenţiale trebuie să fie privită cu demnitate, cu realism şi că din ea se pot trage multe învăţăminte. Fireşte, cei mai în măsură să facă asta sunt, în primul rând, Victor Ponta şi echipa de conducere a PSD. Dar, prin însuşi faptul că răspunsul la întrebarea: “de ce a pierdut Victor Ponta?” depăşeşte sfera interesului politic, de partid, rămân încredinţat că amara lecţie a lui 16 noiembrie 2014 trebuie să devină un subiect de analiză publică, deschisă, dincolo resentimente şi de eufemisme partizane. O analiză care să iasă din cercul vicios şi atât de păgubos al lui ”despre asta, vorbim altă dată” sau al “ ascunderii gunoiului de sub preş”.
 
Tocmai de aceea  am pus,  în titlu, data de 12 decembrie 2012, ziua în care Victor Ponta a început să piardă teren încă înainte de a fi fost desemnat să candideze pentru viitoarele  alegeri prezidenţiale! Adică data la care tânărul şi ambiţiosul premier, Victor Ponta, i-a tras preşul de sub picioare preşul la fel de tânărului şi de ambiţiosului om politic, Victor Ponta! Ştiţi, desigur, ce s-a întâmplat pe 12 decembrie 2012, la orele 22, 50 fix trecute? Atunci a fost semnat Pactul de coabitare între preşedintele României şi primul ministru al ţării, document gândit ca “un acord de conduită generală”, de natură să asigure “un mecanism de soluţionare a disputelor”.
 
Ce s-a întâmplat, imediat după aceea, iarăşi ştim cu toţii. La summit-ul de la Bruxelles, Traian Băsescu s-a dus, ţanţoş foc, cu textul acesta la mai marii Uniunii Europene şi le-a prezentat faimosul papiros ca pe o mare victorie personală. Iar, de aici înainte, caruselul minciunilor a început să se învârtă şi nu se mai opreşte…
 Nu mă miră, fireşte, împrejurarea că Traian Băsescu şi-a asumat acest document ca pe o victorie personală ; m-aş fi mirat dacă, aşa cum îl ştim cu toţii, ar fi ratat ocazia. Mă miră, însă, de fapt m-a mirat încă de atunci, cum a putut Victor Ponta, pe care îl consider şi de acum înainte, un om politic înzestrat şi ambiţios, să nu îi informeze, deschis,pe români, despre cauzele, condiţiile şi consecinţele  Pactului de coabitare? Preferând să păstreze o tăcere fără rost şi, prin aceasta, punând, fie şi fără să vrea, pe respectivul document, sigiliul unui ţâfnos “sic volo?” Servindu-le, astfel, pe tavă adversarilor săi acel veritabil “călcâi al lui Ahile” după care le lăsa gura apă.  
 
Pentru a fi mai bine înţelese motivele întrebării mele este necesar, cred, să ne amintim trei lucruri esenţiale: 1) În mai 2012, alianţa USL a câştigat alegerile la un scor categoric tocmai pentru că şi-a înscris ca obiectiv programatic plecarea, prin mijloace prevăzute de Constituţie, a lui Traian Băsescu din jilţul prezidenţial; 2)În acest scop, a fost convocat Referendumul naţional la care majoritatea covârşitoare a românilor cu drept de vot i-au spus lui Traian Băsescu “adio şi n-am cuvinte!”.Referendum al cărui rezultat a fost pur şi simplu călcat în picioare de către Curtea Constituţională; 3) Un rol decisiv în aruncarea la coş a votului dat de români la referendum l-au avut intervenţiile făţişe, apăsat partizane, pro-Traian Băsescu, ale mai marilor PPE-işti de la butoanele Uniunii Europene şi ale unor înalte instituţii din patria Licuriciului cel Mare.
 
În aceste împrejurări, nu am înţeles şi nu pot să înţeleg nici azi, ce anume l-a împiedicat pe premierul Victor Ponta să vină în faţa naţiunii şi să spună cu subiect şi predicat: “Stimaţi concetăţeni,am avut de ales între continuarea sau chiar escaladarea tensiunilor dintre mine şi Traian Băsescu şi Interesul Naţional. De aceea am optat pentru semnarea acestui acord care prevede condiţiile minime  ale dialogului dintre instituţia prezidenţiale şi instituţia guvernului. Am făcut acest pas cu deplină bună credinţă  şi, chiar dacă, personal, am anumite rezerve că cealaltă parte semnatară îl va respecta în litera şi în spiritul său, am considerat că el trebuia făcut.”
 Vă daţi seama care ar fi fost impactul public al deciziei, absolut necesare şi fireşti, a premierului Victor Ponta de a denunţa respectivul pact de coabitare din cauză că preşedintele Traian Băsescu nu l-a respectat, ba chiar l-a încălcat în mod sistematic. În orice caz, un impact foarte serios şi nu doar atenţia condescendent-indiferentă cu care a fost tratată această decizie şi aşa venită mult prea târziu.   
 Or, după cum bine ne aducem aminte, nici după ce Pactul de coabitare a devenit public, premierul Victor Ponta nu a găsit de cuviinţă să se adreseze naţiunii cu câteva cuvinte lămuritoare. Prin aceasta, el cel dintâi, a dat  pretextul de care aveau atâta nevoie scornitorii speculaţiilor  de toată mâna. Dintre care, cea mai otrăvită şi ( de ce nu am spune-o?) cea mai des vehiculată a fost cea despre un “joc dublu, pe sub masă” pe care Victor Ponta l-ar face cu Traian Băsescu. Idee pe care, Amiralul Dezbinării Naţionale a preluat-o (dacă nu cumva chiar el şi camarila sa au lansat-o pe piaţă?!) şi au acreditat-o prin clişeul lui Victor Ponta, leu la televizor şi mieluşel la Cotroceni.

Dar, mai ales- de ce n-am spune-o?-, speculând cu dibăcie şi alte tăceri deloc inspirate ale premierului Victor Ponta asupra unor decizii ale sale care au stârnit murmure şi nemulţumiri. Ca, de pildă, faptul că, în pofida unor multe şi grele argumente de domeniul evidenţei cartesiene,  Victor Ponta a menţinut-o pe Laura Kovessi, ba chiar a pus-o, cu mâna lui, la butoanele unei instituţii- cheie a totalitarismului băsist:DNA, precum şi faptul că, deşi prim ministru în exerciţiu fiind, el nu a avut nici măcar o luare de poziţiei fermă asupra  foarte  multelor şi deosebit de gravelor abuzuri şi samavolnicii din justiţie, în general,  din procuratură, în particular. Care abuzuri şi samavolnicii au atins cotele patologicului prin prigonirea votanţilor la referendum. Toate acestea (dar, din păcate, nu numai ele…) nu au făcut decât să erodeze serios imaginea publică iniţială a unui Victor Ponta, tânăr ambiţios, bătăios şi deloc dispus la concesii şi la târguieli ascunse.

De aseară, de când şi-a recunoscut public, înfrângerea la scrutinul prezidenţial, Victor Ponta se află în faţa unui extrem de greu examen de viaţă. Este, aşadar, 16 decembrie 2014 un eşec de etapă sau marchează un început al unui apus de carieră, cum deja văd că s-au grăbit unii răspândaci cu ziua şi… cu facebook-ul să proorocească? În această cheie, a unui optimism bine temperat, am înţeles declaraţia sa că nu va demisiona din funcţia de prim ministru.
 
Se va parafa un alt Pact de coabitare între noul preşedinte al României şi primul ministru în exerciţiu sau se va ajunge la un alt fel de  “Război rece” între cele două palate? Iată dilema cardinală a momentului. O dilemă de care depind,deopotrivă, destinele societăţii româneşti dar şi devenirea politică a celor doi principali actanţi. De aceea, cred că Victor Ponta va trebui să tragă toate învăţămintele nu doar din lecţia lui 16 decembrie 2014, ci ale unei întregi şi atât de încâlcite perioade care a început pe 12 decembrie 2012 la orele 22,50 şi, din păcate, are să ne mai apese  încă pentru ceva vreme .