Voi muri în ţara mea

„Colo-n zare se iveşte/O clopotniţă lucind/Şi pe culmea depărtată/Vezi o casă înălbind./ Acea culme înverzită/O revăd precum o ştiu/Mi-a văzut copilă- ria/Mână, mână, surugiu!/Dacă însă moartea crudă/Ca să-mi iasă-n drum ar vrea,/Facă-şi pofta cât îi place,/Voi muri în ţara mea!” Îţi vibrează fiecare colţişor al sufletului auzind balada lui Tudor Gheorghe, te tulbură versurile lui Macedonski despre cel dus de valurile vieţii în depărtatele străinătăţi, care îndeamnă surugiul să grăbească bidiviii pentru a ajunge mai repede în satul natal, la casa unde a răsărit la viaţă. Lipsa locurilor de muncă i-a dus pe numeroşi români la mii de kilometri, muncind pământuri străine şi lăsând în grija părinţilor bătrâni copiii care se topesc de dor, iar ei udă perna de lacrimi în fiece seară cu gândul acasă. Cu vreo 30 de ani în urmă, îmi povestea un căpitan de vapor; se stricase ceva la vas şi au trebuit să se ducă în portul New York pentru reparaţii. Întruna din zile, vine la dana cu vaporul românesc o limuzină, din care coboară un domn distins, cu părul alb. Îi roagă pe marinarii români să vorbească româneşte fiindcă el este ardelean care a plecat în America să facă bani şi chiar e destul de bogat. Le-a cerut un favor, să-l lase să locuiască în cea mai micuţă cabină cât timp vasul va sta în portul american. Medicii îi spuseseră că are cancer şi va trăi puţine săptămâni, nu mai avea cum să revină acasă şi, dacă nu poate muri pe pământ românesc, măcar să moară pe o bucată de fier românesc. Când a simţit că i se apropie sfârşitul, marele savant român care a inventat avionul cu reacţie, Henry Coandă, s-a întors în Bucureşti, în Ţara lui, de unde s-a ridicat la cer. „E primăvară, iarăşi primă- vară/Pe fiecare margini de făgaş/ Îşi scot strămoşii degetele-afară/ De ghiocei, de crini, de toporaşi”.