Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Bună ziua, aș dori să vorbesc cu domnul director Marius Tucă.
- Bună ziua, cine sunteți? îmi spuse vocea flegmatică de la capătul celălalt al telefonului.
- Mihaela Suciu, de la MediaPro.
- Așteptați vă rog, îmi răspunse, după un moment de ezitare, aceeași voce flegmatică, rotunjind cuvintele, puțin interesat, cu r-urile-i graseiate.
- Da, bună ziua, îmi spuse, de data aceasta, vocea directorului. Cu ce vă pot ajuta?
- Aș vrea să mă angajez la dvs.
- Veniți marți, la ora 13.00.
A durat cam o lună până la finalizarea contractului, dar, într-o zi de august a anului 2004, urcam cu emoții în suflet etajele care mă duceau spre locul în care am simțit că sunt jurnalist, chiar dacă nu eram la prima experiență. Nu mă pot lăuda cu nimic excepțional, dar mă pot lăuda cu excepționalele momente profesionale pe care le-am trăit la Jurnalul Național. Și mă mai pot lăuda cu oamenii excepționali întâlniți și cu amintirile excepționale pe care le-am adunat pentru momentul când doar ele vor mai conta. Așa cum, privind în urmă, vedem copilăria ca pe un loc plin de lumină, așa îmi amintesc eu, astăzi, experiențele trăite la Jurnalul Național.
Mirosul de Casa presei, de tipăritură proaspătă, ca pâinea scoasă din cuptor, fumul de țigară împrăștiat în discuțiile principiale sau bancurile spuse pe coridoare, colegii de la tehnic, care machetau și paginau, secretarul de redacție de la tehnic, pe care l-aș fi strâns cu mare drag de gât de fiecare dată când îmi urla să tai din text, că imaginea e mai importantă decât cuvintele... Toate îmi sunt astăzi prezente ca și când le-aș trăi în cotinuare. Îmi amintesc de fetele de la corectură care îi admirau pe toți aceia care chiar știau limba română bine. Îmi amintesc, evident, de fotografii care erau un fel de vedete ale ziarului, căci, din ce se pare, celebra zicală ”o fotografie face mai mult decât 1000 de cuvinte” li se cam urcase la cap. Dar nu pe nedrept, ce-i drept! Îmi amintesc, nu fără dor, de colegii mei, jurnaliștii, fiecare cu personalități puternice, de confruntările și micile invidii profesionale, generate de tinerețe, dar și de dorința nebună de a fi pe prima pagină cu subiectul vieții. Pe toți îi salut, căci fără ei nu ar fi fost posibilă aventura incredibilă pe care am trăit-o.
Multă vreme am lucrat la Jurnalul Național pe un domeniu vitregit în presa cotidiană, unde politica, investigația, subiectul fierbinte la ordinea zilei primează. Cultura nu era nici atunci o zonă de breaking news! Și cu toate acestea, Marius Tucă este cel care m-a făcut pe mine să cred că, din contră, Cultura este un domeniu care poate ajunge pe prima pagină, cap de ziar, cum se spune în limbaj jurnalistic.
Nu pot să nu-mi amintesc, cu drag și mândrie, de ceea ce cred eu că a fost una dintre cele mai importante întâlniri ale vieții mele - întâlnirea cu laureatul Premiului Nobel, Mario Vargas Llosa. Și acest eveniment atât de mare în viața mea de jurnalist nu ar fi fost posibil dacă omul care a crezut în mine atât de mult, nu mi-ar fi întins mâna. După ce mă înțelesesem cu Nicolae Manolescu și tot personalul de la Uniunea Scriitorilor că voi avea, în exclusivitate, interviul cu Mario Vargas Llosa, în calitate de partener al Uniunii Scriitorilor, pentru Festivalul de la Neptun, ocazie în care scriitorul peruan primea o distincție importantă, m-am trezit că nu se mai poate. Nu-mi venea să cred. Iată-mă, în camera de la hotel, în Neptun, nedormită, după ce citisem aproape tot ce scrisese Vargas Llosa, mă documentasem la sânge, discutasem cu toată lumea, inclusiv cu scriitorul, la cafea. Chiar zâmbisem soției, care era un fel de PR al scriitorului, privit cu teamă și respect, ca să-i dau de înțeles că între noi există o complicitate de la sine înțeleasă pentru exclusivitate! Am plâns cu ciudă. Mi se părea incredibil. Atunci, am decis că e cazul să-l sun pe Marius Tucă să-i spun exact de ce nu va avea interviul în exclusivitate. Când a auzit, mi-a spus că va vorbi cu Liiceanu și să mă întorc la București. Humanitas-ul condus de Gabriel Liiceanu era partener al evenimentului care prilejuia vizita lui Mario Vargas Llosa în România. Nici în 5 minute, directorul Jurnalului m-a sunat, mi-a comunicat că mâine voi face interviul și că trebuie să-l sun pe domnul Liiceanu să discut detaliile. A doua zi, m-am întâlnit cu Mario Vargas Llosa în biroul lui Gabriel Liiceanu, care mi-a comunicat că am la dispoziție 20 de minute. În fața imensei fotografii cu cei trei mari oameni de cultură români, Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade, am trăit cele 20 de minute de grație cu laureatul Nobel. Și totul îl datorez încrederii pe care, mereu, a arătat-o jurnalistului care am fost directorul Jurnalului Național, domnul Marius Tucă. Cumva, așa a fost Marius Tucă pentru noi toți – omul care ne-a valorizat și valorificat setea de a fi jurnaliști, inteligența și nevoia de a ne autodepăși.
Anii petrecuți la Jurnalul Național - pe teren, pe coridoarele lungi ale Casei Scânteii, în birourile ei, la diferite departamente, câteodată cu intermitențe - sunt plini de memoria a mii de vieți pe care le-am parcurs prin poveștile descoperite și relatate ca și când, câteodată, ar fi fost ale mele.
Jurnalul Național a fost pentru mine spațiul în care am visat și am învățat să zbor, dar pe care am decis să-l părăsesc într-o zi când am înțeles că el trebuie să rămână în viața mea așa cum rămân acele lucruri care îți marchează existența. Așa cum, frumos spunea chiar Mario Vargas Llosa într-o carte:
Aici este Paradisul?
Nu, domnișoară, e după colț!
Paradisul meu a rămas, undeva, după colț, la Casa Presei Libere!
Mulțumesc, Jurnalul Național! Mulțumesc, Marius Tucă!
Mihaela Suciu
fost jurnalist JN
Citește pe Antena3.ro
