Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O zi din 1989 este pentru mine ca o întoarcere în timp, ca o transpunere într-o altă lume, o lume în două culori: alb şi negru, o lume pe care mulţi nu o înţeleg pentru că nu au gustat-o.
În acel an împlinisem 20 de ani şi lucram la Combinatul de Mobilă din Arad, se numea pe-atunci CPL. Stăteam împreună cu sora mea într-o garsonieră micuţă şi înghesuită de la etajul doi, într-o cameră îngustă şi întunecoasă chiar şi ziua în amiaza mare, cu pereţi mucegăiţi şi mirosind a umezeală. Oricât încercai să-i speli sau să faci ceva în privinţa lor, mucegaiul revenea de fiecare dată iarna.
Nu lucram decât de doi ani la fabrică şi în acelaşi timp frecventam şi cursurile la seral în Aradul Nou la Liceul nr. 5. De aceea, lucram doar de dimineaţa. Ziua de lucru începea încă de la ora 6:00, deşi programul normal era de la 7:00. Eu lucram la Secţia de artă, unde exista o echipă care executa "comenzi speciale". Acestea constau în piese de mobilier pentru Casa Poporului, Palatul Cotroceni şi alte reşedinţe ale lui Nicolae Ceauşescu.
În anul acela, în noiembrie, aveam o lucrare de executat pentru "Vasul Mircea", era un dormitor... parcă-mi amintesc şi-acum, lucrat în culoarea albă, cu intarsii şi sculpturi superbe, patinate cu auriu. Lucrarea trebuia terminată până pe 6 ianuarie, de ziua Elenei Ceauşescu. Urma să fie, chipurile, un cadou de ziua ei, dar... n-a mai trăit să-l vadă. Îmi amintesc apoi că după Revoluţia din decembrie ’89 a fost scos spre vânzare şi a fost cumpărat de un maistru-şef care urma să se stabilească în Germania. Nu-mi mai amintesc ce valoare s-a plătit pentru acel dormitor, dar nu s-a cerut foarte mult.
Hala în care lucram era slab încălzită iarna sau aproape deloc... trebuia să te îmbraci bine deoarece încălzirea nu funcţiona. Doar motoarele de la camera de uscare a pieselor mai dădeau câte un strop de căldură, motiv pentru care trebuia să fii foarte bine îmbrăcat, dacă voiai să nu răceşti. De multe ori, îţi îngheţa mâna pe sculele cu care lucrai. În schimb, de parcă nu ar fi fost suficient frigul, camera de exhaustare a gazelor nu funcţiona mai niciodată, aşa că toate gazele ce rezultau din lacurile pulverizate le înghiţeam noi. Nimeni nu era interesat de această problemă şi nu aveai cui te plânge. Sindicatul era al conducerii şi nu avea nici o putere de decizie asupra acestor lucruri care se întâmplau. Singura protecţie consta în faptul că primeam 1 litru de lapte la două zile pe care-l beam acolo şi care ne mai ameliora puţin starea de sufocare pe care o resimţeai de multe ori. Starea de sănătate a muncitorilor era destul de precară... silicoza era declarată boală profesională deoarece exista pericolul îmbolnăvirii, cel puţin a celor care lucrau în zona de finisaj, cu această boală extrem de periculoasă. Şi totuşi oamenii se angajau la CPL pentru că în vremea aceea se plătea cel mai bine.
Salariul unui muncitor ajungea până la 5.000 de lei, dacă avea şi puţină vechime. Salariul meu era de 2.000 de lei, iar dacă lucram ore suplimentare (care, în treacăt fie spus, erau mai tot timpul), ajungeam până la 3.000 de lei. Era o sumă frumoasă în vremea aceea.
La ora 10:30 aveam pauza de masă, care dura 30 de minute. De obicei mâncam în hala unde lucram, mâncare adusă de-acasă şi pe care o ţineam în geantă, lângă bancul de lucru. Dacă din întâmplare nu puteai să o mănânci toată şi o duceai înapoi, nu mai puteai să o consumi din cauza mirosului de lacuri şi diluanţi ce se imprima în pâine şi tot ce însemna mâncare. Dar era şi o cantină a fabricii la care era mâncare destul de bună, ţinând cont că în fiecare zi felul doi conţinea şi carne. Era 15 lei o masă, dar merita.
La ora 15:00 terminam lucrul şi ieşeam din fabrică, iar la 15:30 eram deja în tramvai spre şcoală. Nu era tocmai uşor. Tramvaiele erau foarte aglomerate la acea oră, iar de cele mai multe ori mergeam căţărată pe scări, agăţată de bara de la uşă a tramvaiului. Mergeam aşa o bucată bună de drum... Aproape traversam tot oraşul. Abia din staţia de la Teatru reuşeam să mergem cu uşile închise la tramvai. Ore aveam la şcoală până seara la 20:00, după care mă întorceam tot cu tramvaiul, nu pe scări, dar de data aceasta într-o beznă totală. Puţine tramvaie aveau sisteme de iluminat funcţionale.
Ajungeam târziu acasă... aproape în jurul orei 21:00. Abia atunci reuşeam să mănânc ceva. Aveam mare noroc cu sora mea, că era acasă şi gătea. La ora aceea la televizor nu prea mai aveai ce să vezi... doar Telejurnalul şi la ora 22:00 programul se încheia. Ne mai uitam câteodată la program "la unguri", cum spuneam noi, şi mai vedeam câte un film pe care-l înţelegeam în parte, dar era bine şi-aşa.
Şi astfel trecea o zi din viaţă... Poate prea monotonă uneori sau prea plină de griji...
Adriana Mihăieş, Arad
