Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul Naţional reconstituie ultima zi a Mariei Lătăreţu. În urzeala evenimentelor din ziua morţii este întreţesută biografia incredibilă a acestei mari cântăreţe a românilor.
Cine e Maria Lătăreţu? Cei din generaţia tânără nici nu au auzit de ea, iar pentru cei care încă îi mai ascultă cântecele este un personaj construit mai mult din umbre. Câteva pagini de internet, sumare şi neîngrijite, sunt de acord doar în două chestiuni: a fost o cunoscută interpretă de muzică populară - poate cea mai mare - şi a murit pe scenă, cântând. O moarte plină de măreţie, ca în tragediile antice. Moarte glorioasă, de soldat în linia întâi. În rest, biografia ei diferă de la un document la altul, de la autor la autor. Bibliotecile nu oferă decât două cărţi şi o broşură care se contrazic în sine, dar şi una pe alta.
Ziarele mai vechi şi mai noi, cu articole scrise parcă de aceeaşi mână, reiau ca nişte flaşnete de hârtie doar mărturiile subiective şi incomplete venite în primul rând din familia cântăreţei. În această confuzie totală şi netulburată, numai moartea Mariei Lătăreţu este un fapt cert. Însă circumstanţele morţii sunt şi ele un nod gordian pe care timpul scurs de atunci l-a încâlcit şi l-a strâns şi mai tare. Mulţi dintre cei care au asistat la ultimul ei spectacol se jură că au văzut-o căzând şi murind pe scenă. Tot atât de mulţi sunt cei care susţin că, dimpotrivă, nu a murit pe scenă, ci după spectacol, în culise.
Mărturii contradictorii dau şi cei care i-au fost alături în ultima zi. După aproape 40 de ani, memoria distorsionează realitatea, adaugă unele fapte inexistente în realitate sau le elimină pe altele.
Jurnalul Naţional încearcă acum să pună în acord mărturiile, în ordinea credibilităţii lor, şi să realizeze o schiţă a ultimei zile a Mariei Lătăreţu cât mai apropiată de realitate.
Marţi, 26 septembrie 1972
Încă nu s-a făcut ora şapte. Trenul de Bucureşti opreşte în gara Botoşani. Maria Lătăreţu coboară din vagonul-cuşetă. A venit împreună cu soliştii Ionel Schipoancă şi Ion Luican. Alături de ei doi şi de Laura Lavric, va susţine o serie de 22 de spectacole în comunele din judeţ.
Ionel Schipoancă: Fiul ei a condus-o la Gara de Nord. Am mers toţi trei într-o cuşetă. Nu se simţea bine, îmi amintesc că avea la ea o sticlă cu ceai... Eu fiind o fire mai veselă atunci, la vârsta aia, am făcut-o să râdă, l-am făcut şi pe maestrul Luican să râdă... s-au strâns şi câţiva călători în cuşeta noastră, acolo...
Luican şi Schipoancă o ajută să coboare bagajele. Are o valiză cu haine de schimb, costumele populare pentru spectacol şi ceva de mâncare. Maria Lătăreţu îşi aducea mâncare de acasă, în special pentru zilele de post.
Ioana Lătăreţu, nora Mariei Lătăreţu: Era o femeie extraordinar de credincioasă. Pentru nimic în lume nu ar fi mâncat de dulce în zilele de post. Luni, când a plecat la Botoşani, mi-a spus să-i pun la pachet ardei gras, roşii... mâncare de post.
Avea mereu la ea şi tacâmuri, un castron de aluminiu şi un mic reşou electric la care îşi încălzea mâncarea de acasă şi îşi fierbea ceai sau lapte. Rareori putea fi văzută mâncând la restaurant.
Ionel Schipoancă: Nu era zgârcită, ci aşa era ea obişnuită, era de o modestie ce nu s-a văzut. Eu îi ziceam: coană Mario, nu mergi şi matale la restaurant? Când mergea cu Tică Lătăreţu în turneu, avea două castroane de aluminiu şi striga: "Ticăăă, adu castroanele să facem salată!".
Pe peron o aşteaptă impresarul Mihai Belcescu, de la Filarmonica de Stat din Botoşani. Nu este deloc neobişnuită, în epoca aceasta, colaborarea dintre o orchestră filarmonică şi cântăreţi de muzică populară.
Ioan Cobâlă, dirijorul orchestrei "Rapsozii Botoşanilor": Aşa se făcea pe atunci. Glumind, poţi spune că poate erau mai puţini melomani în oraş decât instrumentişti în orchestră. Şi atunci, ca să se realizeze planul la încasări, se alcătuia o mică formaţie populară din câţiva instrumentişti de la filarmonică, se invita o vedetă cum era Maria Lătăreţu şi într-o lună se făceau încasări pentru jumătate de an.
Oraşul tremură într-un septembrie neobişnuit de rece. În fotografiile din acele zile, personajele apar îmbrăcate în haine groase. Se vede că e frig. Însă hotelurile din oraş nu sunt încălzite. Centralele termice se pornesc la date fixe, prestabilite, indiferent de cum e vremea afară. Impresarul Mihai Belcescu ştie că Maria Lătăreţu evită să stea în frig, pentru că îşi protejează gâtul, vocea. De altfel, într-un contract mai vechi cu Filarmonica de Stat din Craiova găsim două condiţii puse de artistă, care altminteri nu avea pretenţii şi fasoane de vedetă: că nu va pleca în turneu "în caz că dirijează Dumitru Botezatu" şi "cazare separată şi cu încălzire în mod special".
Belcescu o invită pe Maria Lătăreţu să stea acasă la tânăra cântăreaţă Laura Lavric, alături de care avea să cânte în turneul botoşănean.
Laura Lavric: A venit Belcescu la mine şi mi-a spus: "Măi Laura, vine Maria Lătăreţu la Botoşani şi e un frig la hotel... poate să stea la tine?". "Vai, zic, dar mă mai întrebi? Să vină la mine. Îmi înnobilează casa şi sufletul".
Maria Lătăreţu o cunoaşte pe tânăra interpretă. Are numai 25 de ani, dar deja e cunoscută în toată ţara. O întâlnise la o filmare la televiziune şi îi prezisese că va ajunge o cântăreaţă mare. Iar Laura Lavric îi mărturisise că primele cântece pe care le-a cântat au fost ale Mariei Lătăreţu, auzite la un patefon în satul natal.
ORELE 7:30-10:00
Maria Lătăreţu urcă în maşina lui Belcescu şi în câteva minute ajunge acasă la Laura Lavric. Se plânge întruna că e obosită şi că o doare capul. Tânăra gazdă o roagă să meargă la spitalul judeţean, peste drum, dar ea refuză. Cele două femei îşi povestesc una, alta. Pe la ora 10:00, Maria Lătăreţu cere permisiunea să dea un telefon ca să îşi anunţe familia că a ajuns cu bine la Botoşani.
Ioana Lătăreţu: A ajuns marţi dimineaţă în Botoşani. Marţi la ora zece m-a sunat pe mine la serviciu. Pentru că în momentul când a plecat din Bucureşti noi am văzut că dânsa nu se simte bine. Soţul meu (Ion Lătăreţu, fiul Mariei Lătăreţu, 1931-2001 - n.r.) i-a zis şi la scara vagonului: "Mamă, nu pleca". "Nu, plec, plec, plec! Trebuie. Eu nu înşel oamenii. S-au făcut afişe, eu trebuie să ajung neapărat la Botoşani".
Ionel Schipoancă: Doamna Maria nu refuza niciodată un contract semnat. Aşa conştiinţă, atâta seriozitate nu am mai văzut. Cânta şi pe bani mulţi, şi pe bani puţini, nu conta la ea. Nu exista să refuze pe cineva. Zicea: "Maică, dacă am timp, vin şi-ţi cânt, da-ţi-ar Dumnezeu sănătate". Şi cânta la fel şi pentru bogat şi pentru sărac, cânta într-un fel... ziceai că-şi dă duhul cântând. Şi până la urmă aşa a şi fost.
Luni seară la plecarea din Bucureşti nu se simţea bine. Tocmai se întorsese de la o nuntă din Oltenia, era obosită şi hipertensiunea făcea să îi vâjâie capul de durere. Dar asta nu putea să o împiedice să plece într-un turneu obositor şi să cânte.
Într-un alt moment al vieţii ei, cu acelaşi devotament sinucigaş a cântat la o nuntă, într-un sat ştiind că trebuie să îi vină sorocul să nască... Şi a născut acolo, la nuntă. Copilul a trăit numai trei zile.
Maria Lătăreţu s-a născut la 7 noiembrie 1911 în Bălceşti, judeţul Gorj. Era al şaisprezecelea copil într-o familie a cărei singură avere era căsuţa cu două încăperi şi cu acoperişul spart. Ea însăşi, măritată de la 16 ani, a născut şase copii. Dar n-a supravieţuit decât Ion Lătăreţu, născut în 1931 şi decedat în 2001, soţul Ioanei Lătăreţu. Patru copii i-au murit la vârste fragede, de bronhopneumonie. Măriuţa a trăit mai mult. A murit la 6 ani sfâşiată de un câine turbat. Ieşise la poartă să se joace şi câinele a muşcat-o.
De această tragedie este legat un alt moment de devotament incredibil al Mariei Lătăreţu faţă de arta ei. Era în octombrie 1939, când avea 28 de ani şi cucerise deja Bucureştiul cântând la restaurantul "Dorul Ancuţei", local frecventat de intelectualii şi de boema artistică a vremii. Cânta cu dăruire, cu toată fiinţa ei. Mesenii se înfiorau de vâlvătaia cântecului, nebănuind ce potop de durere era în sufletul ei. Muzicologul Mihail Jora venise şi el la "Dorul Ancuţei" să o cunoască pe Mariţa, cum i se spunea Mariei Lătăreţu. Cucerit de cântecul ei, muzicologul s-a dus după ea în cabină să îi prezinte omagiile. A găsit-o plângând.
Mihail Jora, în "Memorii": "La ieşire, mulţumindu-i şi luându-mi rămas bun de la ea, am zărit două lacrimi ce se prelingeau de pe faţa-i smeadă. Succesul Mariţei fusese atât de mare încât nu-mi puteam tălmăci durerea ei. «Mi-a murit ieri fetiţa şi mâine trebuie să o îngrop», mi-a răspuns ştergându-şi iute ochii."
Era vorba despre Măriuţa. Pe ea urma să o îngroape a doua zi. Pentru ea a compus "Hei, lună": "Geaba ai, lună, lumină,/ Că eu n-am inimă bună./ Geaba, lună, lumini tare,/ C-a mea inimă mă doare./ Hei, lună, fii voioasă/ Pe cât eşti de luminoasă/ Şi caută-mi locuşorul/ Unde-mi doarme puişorul." Pentru toţi copiii dispăruţi, Maria Lătăreţu, o femeie fără carte, care abia ştia să semneze, a compus melodia şi versurile cântecului "Lie, ciocârlie", despre care îndeobşte se crede că e o creaţie populară anonimă... Este suferinţa ei de mamă rămasă fără copii, transpusă alegoric în jelania ciocârliei, căreia plugul i-a stricat cuibul şi i-a ucis puii. "Toată viaţa am cântat şi mi-am îngropat copiii", obişnuia să spună.
Aşadar, nici de această dată nu s-a dat înapoi, deşi se simţea rău, şi a plecat la Botoşani. Şi acolo avea să moară.
ORELE: 10:30-12:00
Maria Lătăreţu vorbeşte la telefon cu nora ei, Ioana Lătăreţu, apoi cu o altă persoană, probabil menajera sau o cunoştinţă, căreia îi spune să aibă grijă de parchetul proaspăt lăcuit. Refuză în continuare să meargă la spital, deşi se simte rău. Nici nu mănâncă nimic. Nici din ce-i oferă gazda, nici din ce îşi adusese de acasă. Îi vorbeşte Laurei Lavric despre soţu lei, Mihail (Tică) Lătăreţu. Cum l-a cunoscut. Cum s-a căsătorit cu el la 16 ani şi 3 luni. Îi spune că se împlineşte un an de la moartea lui şi trebuie să-i facă parastasul. Dintre toate tragediile care i-au întunecat viaţa, moartea soţului a lovit-o cel mai greu. A doua lui moarte - s-ar putea spune. Pentru că Tică Lătăreţu mai murise o dată. În 1941 a fost luat pe front şi a căzut prizonier la sovietici. Şapte ani nu a mai ştiut nimeni nimic despre el. Părinţii lui îi făcuseră un cenotaf şi îi făceau pomenile ca unui mort. Numai Maria Lătăreţu mai trăgea nădejde că e viu şi că într-o bună zi se va întoarce. L-a aşteptat ca o nouă Penelopă, crescându-şi singură copilul în vremurile vitrege ale războiului, într-o lume în schimbare. În acest timp, casa din Bucureşti i-a fost bombardată. N-a mai găsit decât trei linguri pe marginea craterului făcut de explozie. Ani mulţi după aceea, singură fiind şi cu un copil de mână, a strâns ban pe ban şi şi-a construit în Târgu-Jiu o casă copiată fidel după o vilă din Cotroceni. Şi, când totul a fost gata, comuniştii i-au naţionalizat-o. N-a apucat să locuiască măcar o zi în casa ei. Încă zece ani după aceea a mai stat cu chirie în Bucureşti, până şi-a cumpărat un apartament într-o vilă.
ORELE: 12:00-13:30
Deşi îl anunţase pe impresar că vrea să viziteze oraşul, Maria Lătăreţu nu mai iese din casă până la amiază, când, împreună cu Laura Lavric, merge pe jos până la Filarmonică, la repetiţie.
Dumitru Amarghioalei, instrumentist la Filarmonica de Stat Botoşani, soţul de atunci al Laurei Lavric: Repetiţia a durat cam o oră şi jumătate, totul a mers perfect. Cu Maria Lătăreţu nu aveai mult de lucrat, te înţelegeai din prima. Ea era toată numai muzică. După aceea ne-am întors acasă şi doamna Maria a cerut un ceai, doar atât, altceva n-a vrut să mănânce. Se vedea că nu se simte bine, dar nimeni nu se gândea că ar putea să fie vorba chiar despre moarte.
După-amiază, în aceeaşi zi în care sosise la Botoşani, marţi 26 septembrie 1972, are loc primul spectacol în comuna Corni. Maria Lătăreţu cântă perfect, în ciuda suferinţei, şi ridică sala în picioare. Ca în fiecare sat unde vin solişti să cânte în concert, lumea îi întâmpină cu mâncare, cu băutură - rachiu de sfeclă. Maria Lătăreţu nu mănâncă nimic nici acum.
Ionel Schipoancă: La spectacolul acela nu a lăsat să se vadă că se simţea rău. Cântecul ei a curs perfect, ca un fir de apă. Îmi amintesc că au venit nişte copii la Maria Lătăreţu: "Coană Mario, nu ne dai şi nouă nişte autografe?". Şi ea a râs şi le-a zis: "V-aş da, maică, dar nu mai am bătute la maşină".
Abia ştia să semneze. Semnătura ei e chinuită, nesigură, vădeşte lipsa de exerciţiu. În cartea de muncă întocmită în 1969, la rubrica STUDII scrie: "Nu prezintă acte". Ioana Lătăreţu susţine că s-a păstrat în familie un caiet în care soacra ei îşi nota versurile cântecelor pe care le compunea, însă refuză să arate caietul. Cu tenacitatea ei sisifică, a învăţat singură să scrie, dar nu mai mult de atât. Însă nu trebuie să căutăm la vremea aceea, cum nici în ziua de azi, intelectuali de panteon printre rapsozii populari.
În mod cert, Maria Lătăreţu avea o memorie fabuloasă. Avea în repertoriu peste o mie de cântece. Avea un instinct artistic infailibil. Fără studii fiind, cu atât mai puţin muzicale, simţea valoarea artistică şi îşi alegea în repertoriu numai cântecele cu adevărat valoroase. Ea însăşi era o creatoare despre care specialiştii nu se sfiesc să spună, însă numai între ei, că avea geniu. Doar câţiva mai curajoşi, precum Johnny Răducanu, susţin cu fermitate că Măria Lătăreţu a fost cea mai mare cântăreaţă de muzică populară a românilor.
Ioan Cobâlă: O piesă folclorică are o durată îndelungată în care trece de la unul la altul, este mereu îmbogăţită, finisată, până ajunge la o formă stabilă, definitivă. La Maria Lătăreţu ieşea din prima. Poate nu direct diamant, dar, oricum, la un nivel înalt. Ea ardea etape de zeci sau sute de ani. Geniu. Sclipiri de geniu. Un cântec de-al ei, când îl auzeai prima oară, începeai să-l fredonezi, parcă îl ştiai de mult.
Multe cântece despre care credem că vin din creaţia folclorică, din popor, sunt de fapt create, cu muzică şi text, de Maria Lătăreţu. "Lie, ciocârlie", "M-a făcut mama oltean", "Lung e drumul Gorjului", "Şi-au pornit olteni la coasă", "La Tismana-ntr-o grădină", "Mai ţii minte, măi, dragă Mărie", "Dor de mamă", "Tu, mamă, când m-ai făcut", "Hei, lună", "Bistriţă, apă zglobie" sunt toate creaţiile ei. În 1965 a fost primită în Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi a înscris 104 piese proprii. Însă e de presupus că încă multe altele, create şi cântate în aproape 40 de ani de carieră, intrate deja în folclor, nu au fost puse pe note şi nu au fost înscrise oficial ca fiind creaţiile ei.
Ultima noapte
Seara, după spectacolul din comuna Corni, Maria Lătăreţu revine la Botoşani şi rămâne peste noapte în apartamentul soţilor Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei.
Ioana Lătăreţu: Refuz şi acum să cred că mămica a dormit în noaptea aceea la Laura Lavric.
În cartea "Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche", scrisă împreună cu publicistul gorjean Dorin Brozbă, Ioana Lătăreţu ignoră complet mărturia Laurei Lavric, dintr-o mărturisită antipatie personală faţă de aceasta. Din păcate, şi celelalte două cărţi care s-au scris despre marea cântăreaţă - "Maria Lătăreţu şi cântecele sale" de Marin Brînaru şi "Maria Lătăreţu" de Ion Mocioi - trec pe lângă martorii oculari, altminteri primii în ordinea credibilităţii. Cel puţin, Ion Mocioi reuşeşte să îngrămădească în foarte puţine pagini incredibil de multe neadevăruri adunate din gura lumii, presupuneri de-ale sale ori ficţiuni sentimentale preluate de la Ioana Lătăreţu. Maria Lătăreţu încă îşi aşteaptă biografia veridică şi exegeza muzicală pe care le merită.
Înainte de culcare, Maria Lătăreţu îşi dă în cărţi, aşa cum obişnuieşte. Nici până la ora culcării nu a mâncat nimic. Se plânge de oboseală şi de durere de cap. Nu doarme toată noaptea.
Miercuri, 27 septembrie 1972...
Documentarul "Maria Lătăreţu. Ultimul cântec, ultima zi", realizat de Viorel Ilişoi, a fost prezentat în afara concursului, la închiderea Festivalului Internaţional ECO-ETNO-FOLK FILM de la Slătioara, 25-29 august 2010.
