Ajun de Crǎciun, la Cetea. Obiceiuri de iarnǎ în Munţii Apuseni

Un obicei care încǎ se pǎstreazǎ (pe alocurea) în satul românesc este cel al şezǎtorilor din Postul Crǎciunului, care se ţin pânǎ în seara de Ajun, târziu, când dau sǎ se apropie de case primele cete de colindǎtori... La o astfel de şezǎtoare am fost şi noi martori, într-o zi de decembrie, în Ţara Moţilor...

De la Decebal, la Mihai Viteazul şi pânǎ-n ziua de azi...
Cetea, un sat din Apuseni, pe valea Mureşului, la câteva zeci de kilometri de Alba Iulia Marii Uniri, continuǎ sǎ fie tǎrâmul plin de tainǎ al dacilor, al urieşilor, al cǎpitanilor lui Mihai Vodǎ cel Viteaz... Parcǎ nu e alt loc pe lumea asta în care basmul şi istoria sǎ pǎşeascǎ atât de armonios alǎturi! Din depǎrtare, oamenii desluşesc, deasupra Mureşului, trupul de piatrǎ al unui uriaş adormit. Se spune cǎ ar fi însuşi Decebal. Trǎsǎturile lui se disting clar: cǎciula dacicǎ, nasul acvilin, barba, pieptul puternic... Chiar şi în somnul de piatrǎ al morţii, regele nu şi-a pierdut demnitatea. Dupǎ o legendǎ localǎ, capul lui Decebal, aşezat într-o casetǎ de aur, se aflǎ acolo, la Cetea, adus de la Roma de un dac care-l scosese din apele Tibrului... Dupǎ altǎ legendǎ, acolo, la ei, cu patru veacuri şi mai bine în urmǎ, îşi gǎsea dulce odihnǎ, în braţele unei frumoase ibovnice, fiica boierului locului... Mihai Viteazul, voievodul care visase sǎ-i uneascǎ pe români în graniţele vechii Dacii.
Ca şi-n vremea Viteazului, la ceas de iarnǎ, oamenii se strâng în şezǎtoare, spunandu-şi poveştile, cântându-şi doinele, primindu-şi oaspeţii cu drag... Şi-n ajun de Crǎciun, rememoreazǎ iernile cele pline de omǎt ale copilǎriei, când parcǎ timpul mai rǎbdǎtor era cu oamenii şi oamenii mai atenţi la cǎlǎtoria unei stele pe cer. Steaua care vestea Naşterea Domnului!
La şezǎtoarea cetenilor, într-una dintre aceste seri de dinainte de cǎlǎtoria stelei-vestitoare pe Cer, ne-am nimerit şi noi, iarna asta. Se strânseserǎ localnicii, îmbrǎcaţi în hainele lor de duminicǎ, purtându-şi fiecare „lucrul” sǎu (furci de tors cu caiere de cânepǎ, gheme de lânǎ, lemn de cioplit...) în locul cunoscut de-acum sub numele de „casa ecologicǎ”, gospodǎria familiei Ionel şi Violeta Sîrbu, de-o vreme bunǎ animatori culturali ai satului din Apuseni. Acolo le-am ascutat legendele, cântecele, cimiliturile, i-am vǎzut jucând, ca-n timpurile cele vechi...

Turca
Dintre câte s-au întâmplat şi s-au spus atunci (le-om istorisi şi noi, pe-ndelete, cândva), povestea unui obicei de iarnǎ ne-a atras atenţia. Iatǎ-l, aşa cum şi-l aminteşte „Veta lui Bandalic” (cu mulţumiri profesorului Traian Cǎdan, care ne-a oferit şansa de a o cunoaşte): „E un obicei vechi, care astǎzi s-a pierdut. Pe vremea când ea era copilǎ, se aflau oameni în sat care umblau cu turca. Gheorghe Barbu ştia juca turca bine. Turca era acoperitǎ cu un lepedeu, avea clopote şi era împodobitǎ cu prime. Avea cioc ca de raţǎ şi flencǎnea (n.n.: seamǎnǎ, dupǎ cm veţi vedea, cu „ţurca” ori „capra” ori „brezaia” care se joacǎ prin alte pǎrţi de ţarǎ). Oamenii din sat îi dǎdeau colac, vin şi carne de porc. Urarea era aceasta: «Ne cinsteşte jupânu’ gazdş/ Cu un colac de grâu curat,/ Dintrǎ Sântǎmǎrii semǎnat/ Da’ nouǎ nu ni sǎ pare cǎ-i un colac de grâu,/ Nouǎ ni sǎ pare cǎ-i coşu-ntreg./ Da’ coşu-ntreg îi la jup’nu gazdǎ-n pod./ Sǎ-l folosascǎ sǎnǎtos,/ Cu fraţii, cu fârtaţii şi cu cine-o vrea, cu alţii./ Ne mai cinsteşte jupânu’ gazdǎ/ Cu un buciuman de vin./ Da’ nouǎ nu ni sǎ pare cǎ-i un buciuman de vin/ Ni se pare cǎ-i butea-ntreagǎ./ Da’ butea-ntreagǎ îi la jupânu’ gazdǎ în timniţǎ/ S-o folosascǎ sǎnǎtos,/ Cu fraţii, cu fârtaţii şi cu cine-o vrea, cu alţii./ Ne mai cinsteşte jupânu’ gazdǎ/ Cu un şoloboc de carne de porc./ Da’ nouǎ nu ni sǎ pare cǎ-i un şoloboc/ Ni se pare cǎ-i porcu-ntreg./ Da’ porcu-ntreg de-ar fi,/ Cu plitu ne/ar râmui,/ Cu coada ne-ar vâţâi,/ Cu mijlocu’ pe tâţi ne-ar doborâ...». Când rostea ultima parte a urǎrii, vǎtavu’, închipuind porcul uriaş care se aflǎ în cǎmara gazdei, îl împingea cu fundul pe unul dintre ortacii sǎi, care din cauza lunecuşului se întâmpla sǎ cadǎ, spre hazul celorlalţi.”

Ţǎranii din Cetea, la leagǎnul Pruncului Sfânt
I-am privit şi i-am ascultat ceasuri întregi pe ţǎranii din Cetea, ducându-şi obiceiurile în veşnicie, cu istorii, colinde şi cimilituri. Aşa cum îi vedeam atunci, mândri de originile lor, ne-am dat seama cǎ-i mai vǎzusem undeva: în fresca bisericii din sat. Mâna zugravului Coriolan Munteanu i-a înfǎţişat pe pǎstorii ce mergeau sǎ-l vadǎ pe Pruncul Iisus (la ieslea în care se nǎscuse) îmbrǎcaţi în straiul popular al satului Cetea. Au cǎmǎşi albe, deschise în faţǎ şi legate cu şnururi negre. Au cioareci de lânǎ. Haine ţesute şi cusute de nevestele lor. Au opinci în picioare, mijlocul încins cu şerpare, cǎciuli din blanǎ de oaie şi cojoace, sǎ le ţinǎ de cald. Seamǎnǎ şi cu oamenii pe care-i priveam în şezǎtoare, dar şi cu dacii de pe columna lui Traian, de parcǎ timpurile, anotimpurile şi evenimentele lumii s-au strâns toate în fuiorul de cânepǎ tors de mǎtuşa Lucreţia, într-o searǎ de Ajun de Crǎciun.