Când cu ciuma lui Caragea...

Ştiu despre ciuma lui Caragea din povestea lui Ion Ghica, dar mai căutăm şi documentele.
“Şi se sparse oraşul şi se duseră care încotro le-au văzut ochii. Rămase târgul pustiu! Încotro ascultai se auzea:
“Păzea, vin cioclii cu morţii, câte 8, câte 10, unul peste altul... morţii!
Aşa era, şi-i cară de prin toate mahalalele până când n-avea ce le mai face şi stă pe uliţe morţii.”
Aşa povestea un ţârcovnic de la Biserică Batiştei despre ciuma care a bântuit Bucureştiul trei ani întregi, între 1813 – 1816, în timpul domniei lui Caragea Vodă.
Bucurestiul a fost de multe ori năpădit de ciumă până atunci. Boala se-ncuia în mahalale. Până la domnia lui Brâncoveanu nu mai voia să plece.... Pe urmă, la 1707 - 1718, când l-a răpus chiar pe domnitorul Ion Mavrocordat. Aşa se spune. Alţii spun că fratele lui l-a otrăvit, căci al lui era tronul. Pe urmă, o altă repriză a venit în 1736. Dar a venit năprasnic de s-a închis cu zăvoarele oraşul.
La ciuma lui Mavrocordat, bilanţul morţilor era 3 arhierei, 233 preoţi, 33.000 oameni de rând.
Apoi 1756 – 1792, ciuma a vizitat oraşul şi l-a prăpădit. Se ferea om de om. Totul era păzit de argăţi cu buzdugane şi flinte.
Şi când credea Bucureştiul c-a scăpat de ea, ciuma vine cu o vehemenţă de nedescris. Ziua-ntreagă băteau clopotele tuturor bisericilor, căci înmormântările se ţineau lanţ. Băteau clopotele a jale de dimineaţă până seara. Era o nenorocire aşa de mare încât se zvonea că de teama ciumaţilor târgul din Lipscani avea să rămână închis, căci pe-aici era drumul. La barierele oraşului nu intra nimeni de afară cu excepţia curierilor de la Înalta Poartă.
Epidemia nu venise aşa dintr-odată, cum scrie Ion Ghica, ci a călătorit doi ani de la Ţarigrad la Dunăre.
Între timp, punctul de trecere de la Brăila, Oltenita, Calafat, Nicopole erau închise, dar oamenii găsiseră o portiţă prin Teleorman şi, de aici, în aprilie 1813 ajunge sfânta, c-aşa se spunea ciumei, şi la Bucureşti şi anume pe dealul Văcăreştilor.
Caragea Vodă era doctor şi a reorganizat serviciul medical, şi moaşe, doctori, preoţi, profesori, cu toţii se ocupau de ciumă. Se desfiinţă parcul de petreceri numit “dulapul”, nunţile şi botezurile interzise. Se face curăţenie mare ca niciodată, se stropesc drumurile cu var, pereţii cu oţet, se dezinfectează. Moaşele şi preoţii umblau din casă-n casă şi raportează orice îmbolnăvire. Cei 10 medici ai oraşului aveau treabă multă.
În mahalaua Cărămidarilor, oamenii mor ca muştele şi zilnic sunt înmormântări.
Din aprilie şi până în iulie, s-au descurcat cum s-au descurcat, dar în luna lui Cuptor, “Boala” se aprinde nebuneşte şi morţii se-ngroapă de-a valma, în gropi comune.
În septembrie, ciuma pleacă de la mahalale la centru. Doctorii, care de frică dezertează, sunt numiţi de Vodă Caragea trădători de ţară. E decret să se măture străzile, să se ardă gunoaiele, să se spele porţile, să se dezinfecteze, pentru ca ”Boala” să nu-şi facă cuib iar în mizerie. Se spunea că boala venise ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Mai fuseseră semne în anul 1813 – eclipsă totală de soare în ianuarie, iar în martie, cutremurul.
Casele boiereşti erau zăvorâte. Cimitirele pline. Străzile pustii.
Cutremurul încetase, dar omu-i om. Înflorise contrabanda, ce venea de la Istanbul şi de la Târnova.
Casele se afumau cu smoală şi sulf. Era sfârşitul şobolanilor, cei care se spune că sunt purtătorii virusului.
Se zvonise că la mănăstirea Sf. Ecaterina, un călugăr da un lea fără plată. Era un amestec de usturoi, aloe, smirnă, dar călugărul studiase medicină la Padova.
Cum se manifestă boala?  Ciumatul simţea întâi un leşin, apoi îl trecea o sudoare rece, i se muiau oasele, cădea jos şi nu se mai ridica.
Alteori, făcea pete roşii pe tot corpul şi omul îşi da duhul. La alţii, boala începea cu fierbinţeli, dureri de cap, vărsături, junghiuri. Poate că ciuma era ciumă, dar şi celelalte boli tot aşa erau numite – Ciuma.
Cioclii cărau ciumaţii şi au plătit numeroase jertfe. După încetarea ciumei, cioclii au fost recompensaţi de domnie.
Ca în orice vremuri tulburi, exista şi o bandă de borfaşi, care a fost arestată de agie şi a primit pedeapsa capitală.
Dar după ciumă, a rămas un obicei bun – curăţenia oraşului.
Dâmboviţa, apă dulce, a fost curăţată şi-ngrijită.
În 1815, ciuma a părăsit Bucurestiul şi bucureştenii s-au grăbit să recupereze veselia – cârciumile s-au deschis, nunţile au început să se ţină, tarafurile cântau din zi până-n noapte. Ciuma s-a sfârşit în toamnă şi până la Crăciun, Bucureştiul s-a-nveselit şi lumea a-nceput să uite. Totuşi au fost 3 ani de groază şi disperare. Dar cum spuneam, lumea...