Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Filozoful Constantin Noica este un simbol al "rezistenţei prin cultură" într-un regim de dictatură.
Fost deţinut politic, pe temeiul programului şi ideologiei "dictaturii proletariatului", filozoful a fost integrat într-un alt proiect politic al epocii, numit în documentele de partid "reconsiderarea". În conformitate cu acesta, intelectuali care se afirmaseră în politica şi cultura românească înaintea instaurării la putere a regimului comunist, acuzaţi şi condamnaţi apoi ca "duşmani de clasă" (sub etichete de mare diversitate, precum criminali de război, spioni şi agenţi ai imperialismului, capi şi/sau propagandişti ai mişcării legionare, partidelor istorice, burgheziei etc.), au fost integraţi în instituţii ştiinţifice şi culturale.
Astfel că, după anii de închisoare, Constantin Noica a fost angajat cercetător ştiinţific. Între timp, prietenii săi de tinereţe – Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran – deveniseră nume cunoscute în cultura occidentală. "În 1967, când l-am cunoscut – a scris despre Noica discipolul său Gabriel Liiceanu –, era cercetător la Centrul de Logică din Bucureşti şi era în căutare de «tineri aleşi», pentru a deveni, aşa cum mărturisise la ieşirea din închisoare, «antrenor cultural». M-am nimerit, împreună cu doi-trei prieteni, în cercul pe care l-a alcătuit în acest scop şi am început din acel moment o aventură spirituală care mi-a marcat definitiv destinul."
Aventura a continuat prin ceea ce s-a numit "Şcoala de la Păltiniş". Din 1975 şi până în 1987, într-o cabană de munte, filozoful şi discipolii săi s-au întâlnit constant. "Într-un univers în care mizeria materială şi morală era aproape totală", mărturisea Gabriel Liiceanu, "paradisul era cu putinţă".
Dar unde era însă Securitatea – temuta armată a atotvăzătorilor ochi şi atotascultătoarelor urechi?
Din perspectiva serviciilor speciale, vă prezentăm începând de azi, în Jurnalul Naţional, câteva episoade din complexul fenomen al "Şcolii de la Păltiniş".
În urmă cu mai bine de două decenii, cu fotografiile lui Constantin Noica, Emil Cioran şi Mircea Eliade au fost înlocuite fotomontajele "epocii de aur" din şcoli. Cei trei deveniseră figurile emblematice ale "rezistenţei prin cultură a spiritului românesc" în criza postceauşistă de personalităţi şi valori.
În bibliografia obligatorie a studenţilor la Filozofie din anii ’70-’80, creaţia lui Constantin Noica (1909-1987) şi fenomenul "şcolii de la Păltiniş" erau prezentate ca expresie a libertăţii de expresie şi gândire în România comunistă. Începând cu primul volum publicat după eliberarea din închisoare ("Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica", 1962), cărţile filozofului dispăreau imediat după apariţie, vândute pe sub mână, din librării. Prin publicarea "Jurnalului de la Păltiniş" (1983), Gabriel Liiceanu a oficializat legenda unei oaze de libertate în spaţiul unui regim perceput ca desăvârşit controlat de ochii şi urechile Securităţii.
Din perspectiva istoriei comunismului românesc, biografia lui Constantin Noica şi "şcoala de la Păltiniş" sunt epifenomenele unui sistem politic şi social de o complexitate ce se sustrage schemelor de gândire inoculate public atât înainte, cât şi după 1989. Printre sursele lămuritoare, recomandăm, cu referire la procesul şi condamnarea filozofului (1958-1962), analiza lui Stelian Tănase "Anatomia mistificării. Procesul Noica-Pillat" (Humanitas, 1997) şi documentele din arhivele SRI prezentate de cercetătorii Carmen Chivu şi Mihai Albu în volumul "Dosarele Securităţii. Studii de caz" (Polirom, 2007). De menţionat sunt şi indiciile contextuale din stenogramele întâlnirilor lui Ceauşescu cu reprezentanţii uniunilor de creaţie şi ai oamenilor de ştiinţă pe linia "reconsiderării" foştilor deţinuţi politici cu potenţial creator (1968-1971). Ele explică, în parte, excepţionalul statut de "antrenor cultural" asumat de filozoful Constantin Noica şi acceptat de conducerea PCR. Conform informaţiilor oferite de Cristian Troncotă într-un interviu acordat ziarului Jurnalul Naţional în 2006, copiile înregistrărilor făcute de Securitate cu prilejul întâlnirilor dintre Noica şi discipolii săi în cabana sa din Păltiniş, depozitate în sediul Securităţii din Sibiu, au fost incendiate în decembrie 1989. Cât despre documentele puse în circuit public de arhivele CNSAS – despre Noica, discipolii şi vizitatorii de la Păltiniş, contactele filozofului cu mari personalităţi din diaspora românească, ofiţeri de securitate şi înalţi demnitari de partid –, au asupra cititorului efectul elementelor nebuloase şi stranii, în alăturarea lor, din arta suprarealistă.
Despre Noica şi discipolii săi, aşa cum erau aceştia văzuţi la conducerea Securităţii, vom reproduce în Jurnalul Naţional câteva fragmente din documentele CNSAS şi consideraţiile unui specialist în domeniu, generalul de brigadă (r) Aurel Rogojan.
Din biografia autorului reţinem că în 1989 avea grad de locotenent-colonel şi se afla la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al Departamentului Securităţii Statului, calitate în care exercita şi atribuţiile de secretar al Consiliului de Conducere al DSS. Mai înainte, între anii 1977 şi 1985, a fost şeful de cabinet al generalului-colonel Iulian Vlad. Din 1990 până în 2006, autorul a parcurs un traseu profesional care l-a situat în ipostaza de asistent al prim-adjunctului directorului SRI (1990-1995), cu atribuţii directe în planificarea necesităţilor informative şi reglementarea activităţii serviciului. Gl. brg.(r) Aurel Rogojan este autor şi coautor al unor volume de specialitate.
Va urma
Noica era sincer convins că o elită va schimba faţa României
"Şcoala de la Paltiniş" nu o putem expedia prin menţiuni lapidare. În ultimă instanţă, Noica, în calitate de "agent formator ideologic" sau de "război politic" al Intelligence Service, şi-a asumat misiunea să formeze un număr de zece propagandişti ai sistemului de valori occidentale (în cazul celui britanic nu putem vorbi nici măcar despre unul catolic!). Fiecare din cei zece, la rândul lor… şi tot aşa, mai departe, până la coagularea unei elite conducătoare.
Acum să nu credem că Noica i-a adunat pe cei zece şi le-a ţinut prelegeri...
Adept fervent al teoriei elitelor, filozoful a fost uşor de sugestionat să creeze o şcoală în care să-şi formeze discipoli. Noica spunea: "Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe dinafară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi... Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături".
Asta trebuia să devină Noica, un creator de stări de spirit...
Se ajunsese la un pelerinaj al discipolilor, câteva zeci. O listă aproximativă ar cuprinde între 30 şi 50 de nume. Constantă, importantă şi, cel mai adesea, fără martori a fost prezenţa în preajma lui Noica a doi dintre aceştia: Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.
La Păltiniş se organizau periodic şi seminarii. Acestea au fost frecventate, mai mult sau mai puţin constant, de (ordinea este cea alfabetică): Paul Anghel, Constantin Barbu, Francisca Băltăceanu, Aurel Brumaru, Andrei Cornea, Petre Cretia, Alexandru Dragomir, Marta Gutu, Andrei Justin Hossu, Dan Iacob, Thomas Kleininger, Şerban Nicolau, Octavian Nistor, Ion Papuc, Monica Pillat, George Purdea, Victor Stoichiţă, Alexandru Surdu, Mihai Şora, Marin Tarangul, Sorin Vieru, Vasile Dem. Zamfirescu.
Noica credea sincer că, dacă va reuşi să creeze o elită, aceasta se va impune în structurile de conducere a societăţii şi va "schimba la faţă România". Idealismul lui Noica a fost abil speculat. În cazul său, i s-au avut în vedere profilul moral şi convingerile filozofice, efectele directe ale valorii sale intrinseci în formarea unor pesonalităţi, care să determine evoluţii social-politice cu sens şi semnificaţii istorice. Cam aşa lucra spionajul politic strategic în epoca Războiului Rece. (va urma)
Gl. brg.(r) Aurel Rogojan
Citește pe Antena3.ro
