Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E toamnă, strugurii copţi se prăvălesc în ţărână. În vii se culeg boabele aurite, ori deja au fost culese. Se face mustul, apare “tulburelul”, de la Cotnari până la Huşi. Cum petreceau oamenii într-o toamnă obişnuită a anilor ’30 ai secolului trecut puţini pot să ştie. Imagini deosebit de valoroase cu podgoreni de atunci, în weekend, la un picnic, puteţi admira aici (ataşate la articol).
Vara pleca în colonie. S-a întors în România, după 40 de ani
Noi, cei din ţară, copleşiţi de nevoi, ne-am săturat de pământul pe care ne zbatem să supravieţuim. Alţii, plecaţi de demult peste hotare, îl adoră. Am stat de vorbă cu o evreică ce a emigrat de foarte mulţi ani în Israel. Mi-a povestit cu mare plăcere despre locurile unde a trăit, despre vacanţele de altădată. Iată povestea ei, pe care mi-a încredinţat-o spre tipar: “Bună ziua, am plecat din România la vârsta de 13 ani. Făcusem doar două luni în clasa a şaptea, aşa că mi-e cam greu să scriu româneşte şi am câteva greşeli şi în povestea trimisă (mi-a atras atenţia o verişoară). După 39 de ani am vizitat România şi m-am revăzut cu prietena mea din copilărie.De atunci am strâns mai mult legăturile cu ea, şi mi-a venit poftă să-mi aştern amintirile, iar în mod special să fac arborele genealogic. Întâmplător am dat de un site românesc care abia se înfiinţase şi atunci am făcut primul pas de a scrie pe româneşte. După aceea am mai scris câte ceva legat de amintirile din copilărie. Sunt nostalgică, şi până în zilele de astăzi mă preocupă amintirile dragi. Acum colecţionez de pe internet şi fac o prezentare cu imagini, cântece şi informaţii despre copilăria din perioada aceea. Cât despre vacanţe, pot spune că aproape în fiecare an am plecat în colonie sau tabără de vară, la Huşi am fost doar când eram preşcolară şi ultima oară la 12 ani”, precizează Rodica Mandula (astăzi Rachel Shmuel), din Israel.
Transportul cu trăsura
“M-am născut la Bucureşti, la Huşi cred că am fost cam de vreo trei ori, ultima oară la vârsta de 12 ani. Plecam în vacanţa mare la verişoara mamei mele, Ica Faibis (Vecsler). De oraş îmi amintesc foarte vag, memorez doar caracteristicele de provincie, care atunci m-au impresionat şi m-au amuzat, iar acum le duc dorul. Mă refer la transportul făcut cu trăsura, de la gară până la locuinţa rudelor (când am sosit pentru prima oară), la surpriza pe care am avut-o după câţiva ani că se înfiinţase primul autobuz (cam prin anii ‘60) şi la faptul că nu exista canalizare în orăşel. O vilă aşa frumoasă cum avuseseră verii noştri era lipsită de cişmea (se mergea cu găleata până în centru ca să aduci apa de băut). Fântâna din curte, care la ei se numea “puţ” distribuia apa pentru treburile casnice. Mi-aduc aminte de cămara care servea ca frigider, ce plăcut era să intri acolo vara, de curtea şi grădina cu pomi fructiferi, şi de căţeluşul lor. Zilele de vacanţă decurgeau zi de zi la fel. Dimineaţa ajutând puţin la treburile casei, la prânz se lua masa cu toată familia, apoi urma odihna de după masă, şi pe la ora 16.00, eu cu Titi (fata verei mamei) ne pregăteam să ieşim la plimbare. Ne găteam pentru a ne întâlni cu prietene, ca să colindăm prin oraş. Mi-aduc aminte de una din fetiţe că era tare cochetă, nu mergea fără brăţări şi poşetă (asta la vârsta de 12 ani). Pentru mine acest program stabil era ceva deosebit. Nu ţin minte ce discutam, dar ştiu că mă întorceam la Bucureşti cu un nou vocabular de cuvinte moldoveneşti şi făceam haz cu mama de accentul diferit , cum ar fi “ci vrai?" (ce vrei). Mama mea, Rabinovici Saly, şi-a petrecut copilăria şi anii tinereţii la Huşi. În afară de rude a avut şi un mare grup de prieteni care, pe parcurs, se mutaseră la Bucuresti, şi cu toate acestea rămăsese în legături destul de strânse cu ei. Ne vorbea mult de trecut, iar noi, cele două fete ale ei, Rodica si Anca ne plăcea s-o ascultăm. Din povestirile ei, am cunoscut profund persoanele cu care a copilărit şi m-am legat şi eu sentimental de ele. De fapt cred că am avut ocazia de a face cunoştinţă cu aproape toţi prietenii mamei. Mama mea era o fiinţă comunicativă şi le purta un sincer devotament de prietenie. Mai ales nu putea să uite pe cei care au ajutat-o, i-au făcut favoruri şi nu ştia cum să se revanşeze faţă de ei. Doresc să menţionez numele acestor oameni dragi cu care au petrecut timpuri bune şi rele, care au sprijinit-o sufleteşte şi moral. Nu-mi închipui cum ar fi putut trăi fără ei”.
Orfane luate de familie şi îngrijite
“Amintesc în primul rând familia ei: unchiul Izu şi tanti Bety Vecsler, împreună cu copiii lor, Ica şi Bercu, care s-au purtat excepţional cu mama mea şi sora ei Anuţa (Nuţi) (după moartea tragică a mamei lor, Rachela Rabinovici). Rămânând orfane la vârstele de 17 şi 19 ani au fost luate în familie, tratate cu dragoste şi consideraţie ca şi fiicele lor. Pe tanti Beti o cunosc doar din cele auzite de la mama. Avusese o admiraţie specială pentru dans, căci era o fire tare energică, veselă, interprizătoare şi mai ales o bună prietena. Pe unchiul (negustor de pantofi) îl îndrăgea, căci era un om sincer, bun şi liniştit, şi avea grijă s-o bucure cu cadouri de pantofi. De atunci şi-a dezvoltat o slăbiciune specială pentru încălţăminte. Altă familie care a îndrăgit-o şi reciproc şi dânsa, a fost familia Zambilovici. Mama Devora era o femeie bună iubitoare de oameni, care întreţinea o casă deschisă. Se mergea la tanti Devora că te simţeai bine. Era o familie săracă, dar primitoare, întotdeauna erai tratat cu ce se găsea. Copiii ei erau buni prieteni ai mamei, în special Moise, care era cel mai nebunatic, şi mamei mele îi plăcea să zburde cu el, să se caţere în pomi, să se dea cu el în lanţuri la târg (bâlci) etc. Cu el, şi apoi cu nevasta lui, Edith, au rămas buni prieteni la Bucureşti. Pentru fratele lui cel mare, Zaharia, a purtat mult respect şi admiraţie. Întotdeauna când vorbea de el îl binecuvinta , nu ştia cum să se revanşeze faţă de el. Dânsul, fiind doctor de copii, a ajutat-o foarte mult pe mama cu consultaţiile medicale, în perioada când noi, fetele ei, eram mici. La orişice oră o primea şi îi stătea la dispoziţie cu multă bunăvoinţă. După ani şi ani de zile a emigrat în Israel şi a fost doctorul băieţilor mei, până când s-a pensionat. Ca şi în trecut a fost şi aici un medic iubit, apreciat de pacienţi şi premiat de ministerul sănătăţii. Şi eu, şi băieţii mei îl pomenim mereu, să-i fie ţărâna uşoară! Când am sosit în Israel am cunoscut-o pe sora Zahariei, Rifchele. De asemenea o femeie inimoasă ca şi mama ei. Dânsa, cu bărbatul ei Leon au muncit mult şi au crescut două fete minunate: Mica şi Ina. Mama o vizita şi-i telefona des şi mereu vorbeau de viaţa din acel frumos orăşel de provincie şi oamenii săi. Alţi buni prieteni,cu care mama a copilărit şi pe parcurs au continuat bunele relaţii la Bucureşti au fost Tilda şi Marcel Ghertler. Am cunoscut de asemenea pe dr. Mira Butnaru şi pe sora ei Otilia, pe buna ei prietenă Dorlica care au sosit şi ele în Israel şi cu toate că erau îndepărtate una de alta geografic, au întreţinut legătura. Alţi români pe care am avut ocazia să-i întâlnesc aici în Israel au fost: Estera şi Herman Ghertler (fratele Rozicii şi al lui Marcel), Mily Shwartz, Dora (fosta ei colegă de şcoala), Jeni şi Izidor, Fănel şi Marcel Rabinovici (unchiul mamei, dinspre tatăl ei).
Oameni îngrijiţi, bine educaţi, modeşti, prietenoşi
“Există ceva comun caracteristic acestor oameni, ceva ce e greu de descris. Posed o mulţime de poze cu ei luate la Huşi. Privindu-le, îmi închipui cum era viaţa de atunci (în anul 1933). Fotografiile de familie sunt cam sobre, cam restrânse, figurile distanţate, contrariu pozelor tinerilor de azi. Aici vizionezi figuri expresive, zâmbitoare, prietenoase. Oameni îngrijiţi, bine educaţi, modeşti, prietenoşi şi veseli. Petreceau mult împreună, la prieteni, la excursii şi la vie. Aşa cum arătau atunci, aşa au rămas până la bătrâneţe. De multe ori mă gândesc cum se poate explica acest fenomen ca oamenii să rămână în contact timp de 60 de ani. Au trecut timpuri grele, ani de război, s-au căsătorit, au părăsit oraşele unde s-au născut, au emigrat în Israel, şi totuşi s-au regăsit. Oameni, oameni minunaţi”, a mai spus Rodica Mandula.
