Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 25 de ani de la Revoluţia din decembrie '89, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, spune că schimbarea radicală de sistem cere timp, punctul final al Revoluţiei fiind, în opinia sa, integrarea României în NATO şi în UE. Fostul preşedinte admite însă că unul dintre sloganurile Revoluţiei - “Dreptate!”- este valabil şi astăzi, iar România are nevoie de mult mai multă dreptate socială, societatea cere dreptate, chiar dacă uneori aceasta rimează cu răzbunarea. În opinia sa, controversa revoluţie/lovitură de stat nu există şi afirmă că în decembrie '89 a fost o Revoluţie, prin consecinţe: revenirea la democraţie, pluripartidism, alegeri libere, libertatea de conştiinţă. Cât priveşte pedepsirea vinovaţilor pentru crimele de acum 25 de ani, aceasta trenează deoarece atunci lucrurile au fost tulburi, vina împărţită, iar Justiţia îşi are ritmul ei.
Oamenii Revoluţiei. Dacă ar fi nevoie, Ion Iliescu şi-ar asuma din nou responsabilitatea schimbării
■ Jurnalul Naţional: În acest moment, credeţi că România a meritat şi/sau merită sacrificiul tinerilor de acum 25 de ani?
■ Ion Iliescu: Fără nici cea mai mică îndoială, sacrificiul celor care au murit în zilele acelui decembrie fierbinte al anului 1989, tineri şi mai puţin tineri, nu a fost în zadar. Societatea românească aştepta schimbarea, avea nevoie de schimbare. Şi graţie luptei lor, sacrificiului lor, acea schimbare a venit. Am spus mereu în aceşti ani: nimeni nu şi-a dorit o schimbare violentă. Unii ştiau, alţii intuiau pericolele unei schimbări violente şi implicaţiile ei ulterioare. Dar natura extrem de represivă a sistemului nu a permis un scenariu de tipul mesei rotunde din Polonia, când schimbarea de regim s-a făcut negociat. În anii '70-'80 ai secolului trecut în alte ţări vecine s-au construit alternative, au existat forţe politice structurate, care au putut negocia cu regimul partidului unic revenirea la democraţie. În România, astfel de construcţii nu au fost posibile. Explozia socială era inevitabilă. Ea a început la Timişoara, dupa eşecul ieşenilor din ziua de 14 decembrie, dar scânteia se putea aprinde oriunde, pentru că nemulţumirea era generalizată, iar starea de spirit a oamenilor era pregătită pentru o astfel de izbucnire. Trebuie să fim recunoscători celor care s-au sacrificat pentru recâştigarea libertăţii. Ei ne-au ajutat să ne recăpătăm demnitatea. Iar Revoluţia Română a fost, înainte de orice, un act colectiv de demnitate. Avem datoria să păstrăm vie amintirea sacrificiului lor. Iar România s-a schimbat mult în bine, oricâte motive de insatisfacţie am avea acum. Şi avem. Dar lucrurile se pot îndrepta, prin efortul nostru comun. Nu putem face nimic fără să fim solidari, aşa cum am fost în acele zile.
■ Care dintre sloganurile Revoluţiei au rămas de actualitate şi de ce?
■ Unul ar fi ”Dreptate!” România are nevoie de mult mai multă dreptate socială, în primul rând. Capitalismul produce multe inegalităţi, multă injustiţie socială, şi chiar multă corupţie. S-a creat impresia (care nu e în totalitate fără temei) că unii sunt mai presus de lege, că pe ei nu-i privesc regulile din societate, că pot face orice, în deplină impunitate. Şi nu sunt doar politicieni; politicienii sunt doar mai vizibili. S-a creat şi imaginea unei justiţii cu două viteze. Ca să nu mai vorbim despre sărăcie, despre inechităţile economice şi sociale. Societatea vrea dreptate, chiar dacă uneori dreptatea rimează cu răzbunarea.
De aceea un al doilea slogan care rămâne valabil este: ”Fără violenţă!” Nu mă gândesc doar la violenţa fizică. Trebuie să recunoaştem că există un mare potenţial de violenţă în societate şi în politică. Or, violenţa nu rezolvă nimic. Ea creează mai multe probleme decât rezolvă. De aceea am pledat pentru o guvernare consensuală, bazată pe dialog şi pe respect reciproc. Sper că acum, după 25 de ani de democraţie, vom trece, în sfârşit, la un mod consensual de rezolvare a conflictelor, inerente oricărei societăţi. Guvernarea conflictuală din ultimii zece ani ne-a costat. De câte ori am construit un consens, cum au fost cele privitoare la aderarea la NATO şi la UE sau la reformarea economiei, acesta s-a dovedit mai eficient.
■ Ce măsuri luate atunci nu le-aţi mai lua acum? Sau ce greşeli s-au făcut şi nu le-aţi repeta?
■ Nu cred că acest exerciţiu de imaginaţie ar servi la ceva. Nu putem citi realităţile din urmă cu 25 de ani prin prisma a ceea ce ştim, sau vrem să ştim, acum. Cele mai multe decizii luate atunci au fost validate de timp, pentru că priveau un proiect pe timp lung, era proiectul Revoluţiei Române. O revoluţie nu se reduce la momentul în care o putere politică o înlocuieşte pe cea veche. Acela este doar punctul de plecare. Schimbarea radicală de sistem cere timp. Eu aş spune că Revoluţia Română a avut un punct de sosire în momentul adoptării noii Constituţii, care a dat expresie juridică în legea fundamentala a ţării, schimbării de regim validând toate schimbările petrecute până atunci. Eu aş spune că punctul final al Revoluţiei l-a reprezentat însă integrarea României în NATO şi în UE.
■ A lămurit trecerea timpului controversa revoluţie/lovitură de stat?
■ Pentru oamenii care vor să judece şi altfel decât folosind clişee, această controversă nu există. Dacă regimul Ceauşescu ar fi fost înlocuit cu altul, identic, adică totalitar, cu partid unic, fără drepturi şi libertăţi individuale, atunci, da, ar fi fost o lovitură de stat. Dar a fost o Revoluţie, prin consecinţe: revenirea la democraţie, pluripartidism, alegeri libere, libertatea de conştiinţă etc.
■ După 25 de ani de democraţie şi stat de drept, mai credeţi că soţii Ceauşescu trebuiau împuşcaţi sau nu? De ce?
■ Eu am crezut şi atunci, cred şi acum, că un proces serios intentat celor doi in condiţii normale ar fi fost cea mai bună soluţie, pentru că ar fi lămurit multe lucruri şi ne-ar fi scutit de multe controverse. Din păcate situaţia de atunci, de confruntare armată, când mureau oameni pe străzi, a impus acel proces sumar, şi aplicarea pedepsei capitale. Nu a fost decizia mea: a fost una colectivă, a puterii provizorii. ştiţi bine că nu a fost una uşor de luat. A fost însă o măsură care, până la urmă, a generat efectele scontate: a pus capăt vărsărilor de sânge. Este o iluzie să credem că o astfel de schimbare radicală generată de revoluţia din decembrie putea fi acceptată fără împotrivire din partea exponenţilor radicali ai vechiului regim. Dacă nu ar fi existat violenţele armate care au început în seara zilei de 22 decembrie 1989, procesul cuplului Ceauşescu ar fi avut loc oricum, însă în alte condiţii, cu un conţinut politic mai profund şi mai amplu şi, fără îndoială, mai încărcat de semnificaţii.
■ Dacă aţi fi faţă în faţă cu părinţii tinerilor morţi la Revoluţie, ce le-aţi spune acum, după 25 de ani, despre pedepsirea celor vinovaţi de moartea lor?
■ Le-aş exprima încă o dată întreaga mea compasiune, şi convingerea că sacrificiul lor nu va fi uitat. Le-aş spune că le suntem recunoscători pentru ceea ce ne-au dăruit, prin sacrificiul lor. Şi le-aş mai spune că nimeni şi nimic, nicio pedeapsă, nu le poate alina durerea. Unii dintre vinovaţi au plătit, alţii, poate nu. Lucrurile au fost tulburi, vina împărţită. Justiţia îşi are ritmul ei. Mult mai importantă mi se pare acum păstrarea a ceea ce au cucerit tinerii, prin sacrificiul lor în decembrie 1989. Ceea ce cred că trebuie să aprecieze noile generaţii este resortul acela intim, care i-a făcut pe cei ce s-au sacrificat în decembrie 1989, să-şi asume responsabilităţi, să lupte pentru ceea ce ei au considerat o cauză dreaptă. Cea mai mare penalizare a vinovaţilor de moartea lor este triumful cauzei pentru care au făcut supremul sacrificiu.
■ Dacă ar fi vorba despre o ultimă soluţie, aţi mai participa la încă o revoluţie?
■ Sper sincer ca societatea românească să rămână o democraţie stabilă, să nu mai fie obligată să facă o nouă Revoluţie. Dar dacă, prin absurd, am ajunge într-o astfel de situaţie, cred că fiecare dintre noi are obligaţia morală să-şi asume responsabilitatea schimbării. Şi da, sunt sigur, mi-aş asuma o astfel de responsabilitate.
